Atena - John Banville

Dragostea mea. Daca, in lumea unde, pesemne, suferi acum, cuvintele pot razbate, te rog asculta-ma. Sunt lucruri pe care vreau sa ti le spun. La sfarsitul voalat al inca unui an, ratacesc acum pe strazile sumbre ale cartierului nostru, cu tine in gand. Nu as fi crezut posibil sa pot fixa cu privirea violenta a mintii acelasi unic obiect, asa de statornic si pentru atata vreme. Tu. Tu. Odata cu amurgul vine ploaia care pare doar o aglutinare a aerului cernit, plutind piezis in lumina felinarului aidoma unui lucru pe care urmeaza sa ti-l amintesti. Straniu cum in fapt de seara orasul devine pustiu; unde se duc toti oamenii, si atat de brusc? De parca eu as fi golit strazile.

Din spate, o masina se furiseaza spre mine, scartaind din pneuri cand se freaca de bordurile trotuarelor inguste: sunt nevoit sa ma opresc si sa ma lipesc de o usa, ca sa ii fac loc sa treaca. Cat de sinistru pare corpul acesta lucios neomenesc, hurducaindu-se pe caldaram, cu un sofer ca o papusa fara chip, proptita in sus, nemiscata in spatele geamului gravat de ploaie! Vehiculul se imbranceste pe langa mine, chicotind parca gros, si isi croieste drum inainte pe straduta, pacaind lenes, prin spate, fumul gazelor arse, cu luminile de pozitie ca niste acadele roz inotand in negura difuza. Da, acesta este rastimpul meu, intocmai. Ceasul cand suna stingerea.

Trei lucruri imi vin in minte cand ma gandesc la tine: gusa unui peste muribund in care mi-am varat degetul mare de la mana, peretii interiori zgrunturosi din partile tale cele mai intime, idem, si zvacnetul tumescent din gatlejul unei mari soprane – cine? – la a treia nota sustinuta in al doilea aleluia din Die junge Nonne (O, noapte! O, furtuna!) de Schubert. Si multe alte lucruri, desigur, dar aceste texturi persista mai presus de toate, nu stiu de ce, adica de ce acestea trei in mod special. (Imi cer scuze, apropo, fiindca te-am asociat cu un peste; l-am prins cand eram copil si niciodata de atunci n-am mai prins vreunul, dar il tin minte, o biata vietate smulsa din elementul ei, cutremurandu-se in timp ce se ineca in aer.)

Nici nu indraznesc sa ma gandesc sub ce forma ti-ai putea aminti tu de mine: un monopod cu ochi, saltandu-se si tarandu-se spre tine pe podea, ceva de genul acesta, fara indoiala. Totusi, este extraordinar ce puteam infaptui noi acolo, in camera alba si tainica din inima vechii case, ce edificiu minunat inaltam noi! Caci asta e ceea ce vad eu, tu si eu, goi amandoi, sclipind in lumina cu unduiri de oglinda a unei dupa-amiezi de octombrie, trudind fara cuvinte pentru a modela templul nostru personal inchinat zeilor gemeni, care vegheau deasupra noastra.

Tin minte ca Morden mi-a povestit cum un constructor, un cunoscut de-al lui, a demolat un edificiu elucubrant, undeva prin tara, si a gasit o capela veche de cateva secole ascunsa in interiorul zidurilor. „Etans ca un ou“, a zis el. „Uluitor“. Si a ras cum radea el. M-am gandit la noi. A fost candva vremea noastra. Asta imi tot spun eu. A fost candva si vremea noastra, dar a trecut. Chiar asteptai sa pleci in tot acest rastimp, pregatita sa tasnesti? Am senzatia acum ca, atunci cand eu te tineam strans in imbratisarea mea infiorata, tu deja priveai inapoi spre mine, ca o fiinta zabovind pe punctul de a se indeparta, tot ceea ce lasai in urma palind deja in ochii tai, devenind amintire, cat inca imaginea persista in fata ta.

Ai facut parte din complot, ai fost partasa si tu? Mi-ar placea sa stiu. Cred ca mi-ar placea sa stiu. Oare am fi putut ramane liberi si nestanjeniti, ocupandu-ne doar de indeletnicirile noastre fermecatoare, asa cum faceam, daca cineva nu ar fi decis ca trebuia sa fie astfel? Pana ca asemenea portite ale indoielii sa nu ajunga sa se deschida mai mult decat o crapatura, mintea mea tresare panicata si le tranteste, inchizandu-le complet. Totusi, cu un ras zeflemitor ratiunea insista ca ai fost complice, ca nu e posibil sa nu fi fost amestecata si tu in treaba asta; dar ce stie ratiunea in afara de ea insasi? In prezent, prefer obscuritatea si confuzia umorilor, ceea ce candva se numea suflet. Suflet, da; nu e un cuvant pe care sa ma fi auzit folosindu-l prea des pana acum. Ma simt cum nu m-am mai simtit de cand eram un adolescent neiubit, deopotriva parasit si bucuros, nebun de fericire ca, in sfarsit, ai plecat – erai prea mult pentru mine – si totusi asaltat de o tristete atat de grea, cu o insemnatate mult mai mare decat mi se pare ca as avea eu insumi, incat stau drept, ba nu, ingenunchez in fata ei, amutit intr-un fel de veneratie.

Chiar si in momentele in care, satula de durerea ei, mintea mea renunta pasager sa se mai gandeasca la tine, sentimentul sfasaietoarei pierderi nu conteneste, si incep in gand sa imi pipai buzunarele si sa ma zgaiesc absent in cotloanele plumbuite ale fiintei mele, incercand sa identific ce anume am ratacit. Asta inseamna, probabil, sa suferi de o boala mistuitoare, acest neastampar, aceasta excitare sleita, acest tremur perpetuu din sange. Exista momente – in fine, nu vreau sa melodramatizez, dar exista momente, la polii gemeni care sunt crepusculul si aurora, in special, cand cred ca as putea muri din cauza ca te-am pierdut, as putea efectiv sa uit de mine, in aceasta nespusa suferinta si agitatie, si sa pasesc orbeste dincolo de marginea pamantului, disparand pentru totdeauna.

Si totusi, in acelasi timp, am senzatia ca niciodata nu am fost atat de viu si insufletit, atat de ager in perceptia lucrurilor, atat de expus in mijlocul jocului tumultuos al particulelor lumii, ca si cum as fi fost jupuit de o piele protectoare incredibil de fina. Ploaia cade prin mine in tacere, ca o aversa de neutrini.