Golem - Gustav Meyrink

I
SOMN

Lumina lunii cade in josul patului – pare o piatra mare, alba si neteda. Cand luna plina, sfrijindu-se, moare incet, incet in partea dreapta – ca un chip lunecand spre batranete, cand jumatate de obraz, slabit si tras, se vestejeste mai intai – la ceasul acela al noptii ma cuprinde, tulbure, chinuitoare, nelinistea.

Nu dorm, nu-s nici treaz, si intre vis si veghe se tes trairi din toate cate le-am citit si auzit, ape mari ce-si aduna culorile si limpezimea intr-o singura matca. Inainte de a adormi, citisem din viata lui Buddha Gautama. Si acum o fraza imi umbla neintrerupt prin minte, canta pe o mie de voci, se deapana si iarasi o ia de la inceput, fara ragaz: O cioara se indreapta in zbor spre o piatra care seamana cu o bucata de seu, gandind in sine: o fi rost de ceva gustos pe aicea. Dar cioara n-a gasit acolo nimic pe gustul ei, si a zburat mai departe.

Precum cioara ce se apropie de piatra, asa si noi – ispititorii – il parasim pe ascetul Gautama; nu am gasit nici o placere in el. Imaginea pietrei semanand cu o bucata de seu creste, uriasa, si-mi umple creierii. Merg prin albia secata a unui rau si aleg din prundis pietricele netede – albastre-fumurii, stropite cu pulbere sclipitoare; ma uit la ele lung, cazut pe ganduri, ma uit mereu si nu stiu ce sa fac; altele, negre cu pete galbene de pucioasa, par incercari iesite din mana unui copil, salamandre greoaie, pestrite, prefacute in piatra.

Vreau sa arunc pietricelele departe, imi scapa insa mereu printre degete, si nu pot sa-mi iau ochii de la ele. Jur-imprejur rasar, una dupa alta, pietrele care au jucat un rol in viata mea. Unele, greoaie, se caznesc sa iasa la lumina din stransoarea nisipului – seamana cu crabii aceia mari, albastrui-cenusii, surprinsi de flux –, vor parca sa-mi atraga privirea, sa-mi spuna in soapta ceva nespus de important.

Altele, istovite, cad neputincioase inapoi, in alveola lor, amutite pentru totdeauna. Din cand in cand, descalcit din ceata visarii, zaresc pentru o clipa iarasi lumina lunii in josul patului, acolo unde patura se indoaie, umflata – o piatra mare, alba si neteda. Si iarasi umblu ca orbul bajbaind dupa constiinta pierduta, ma framant cautand intruna piatra care ma chinuie – trebuie sa fie undeva, cine stie unde, ingropata, bucata de seu, in amintire. Era candva, langa o streasina, o gura de burlan indoita in unghi obtuz, cu buza ruginita – da, o vad, ma incapatanez sa mi-o inchipui asa, sa-mi insel gandurile ravasite, si sa atipesc. In zadar.

Iarasi si iarasi, fara incetare, cu o insistenta tampa, un glas indaratnic imi repeta – neobosit ca oblonul pe care vantul il izbeste in rastimpuri egale de un perete – nu, nici gand, asta nu-i piatra care seamana a seu. Glasul nu ma iarta. Imi spun de zeci de ori ca n-are nici o importanta; o vreme tace, apoi trezit pe nesimtite, se porneste iar, necrutator: bine, bine, asa-i, dar asta nu e piatra care seamana cu o bucata de seu. Incet, incet, nesuferit, ma napadeste neputinta. Ce s-a intamplat mai tarziu nu stiu sa spun. M-am lasat pagubas, ori m-au invins gandurile si mi-au pus calus mintii.

Stiu numai ca trupul zace adancit in somn, in timp ce simturile, desprinse, il parasesc. Cine-i „eu“ acum? imi vine sa intreb deodata. Bag de seama ca nu mai am organ care sa poata intreba. Mi-e teama de vocea aceea idioata, o sa se trezeasca din nou si o s-o ia de la capat cu interogatoriul fara sfarsit despre piatra si seul acela. Ma rasucesc.