Onorata instanta - John Banville

I

Onorata instanta, daca imi cereti sa relatez totul cu cuvintele mele, asa voi face. Sunt tinut inchis aici, ca un animal exotic, ultim supravietuitor al unei specii considerate disparute. Ar trebui sa dea drumul oamenilor inauntru sa ma vada, mancatorul de femei, suplu si primejdios, masurand cusca de colo-colo, aruncand sageti din ochii verzi pana dincolo de gratii, sa le dau ceva la care sa viseze noaptea, cand stau la caldurica in paturile lor. Dupa ce am fost capturat, s-au batut cu ghearele sa ma zareasca. Ar fi si platit pentru privilegiul acesta, cred. Mi-au aruncat injurii si si-au vanturat pumnii catre mine, cu dintii ranjiti. Era cumva ireal, infricosator, dar si comic, sa-i vezi acolo, imbulzindu-se pe trotuar ca figurantii dintr-un film, tineri in trenciuri ieftine, femei cu plase de cumparaturi si unul sau doua personaje tacute, incaruntite care stateau pur si simplu, cu privirile fixate flamand asupra mea, doborate de invidie. Pe urma, un paznic mi-a azvarlit o patura in cap si m-a ingramadit intr-o masina de politie. Am ras. Era ceva irezistibil de amuzant in felul in care realitatea, banala ca de obicei, imi implinea cele mai urate inchipuiri.

Apropo, patura aceea. Au adus-o special sau tin una la indemana pentru orice eventualitate, in portbagaj? Astea sunt intrebarile care ma chinuie acum, asupra lor zabovesc. Ce silueta interesanta trebuie sa fi fost, abia zarit acolo, stand drept pe bancheta din spate ca o mumie, in timp ce masina gonea pe strazile ude, in bataia soarelui, behaind important.

Si apoi locul asta. Mai intai si mai intai, ce m-a impresionat a fost zgomotul. O galagie infernala, cu tipete si fluieraturi, hohote de ras, cearta, suspine. Dar sunt si momente de calm, ca si cum o mare temere sau o mare tristete ar fi cazut brusc, lasandu-ne pe toti fara glas. Aerul ramane neclintit pe holuri, ca o apa statuta.
E greu de duhoarea stinsa a carbolului, care tradeaza cripta. La inceput mi s-a parut ca e de la mine, vreau sa zic ca am crezut ca mirosul e al meu, ca e contributia mea. Poate asa e? Pana si lumina zilei e ciudata, chiar si afara, in curte, parca a patit ceva, parca cineva i-a facut ceva inainte de a-i ingadui sa ajunga la noi. Are o tenta acida, ca de lamaie, si vine in doua grade de intensitate: fie insuficienta ca sa vezi ceva, fie dureroasa pentru ochi. Despre diferitele tipuri de intuneric n-am sa va vorbesc.