Un barbar in Asia - Henri Michaux

1.

UN BARBAR IN INDIA

In India nu e nimic de vazut, totul e de interpretat.
Kabir numara o suta douazeci de ani si avea sa moara, cind dadu glas cintecului:
Sint beat de bucurie
de bucuria tineretii
cei treizeci de milioane de zei sint aici.
Ma duc intr-acolo. – Fericire! Fericire!
Pasesc in cercul sacru...


Cunosc vreo douazeci de capitale. Vax!
In schimb,exista Calcutta!Calcutta , orasul cel mai plin din univers.
Inchipuiti-va un oras alcatuit exclusiv din inalti prelati. Sapte sute de mii de inalti prelati (plus sapte sute de mii de locuitori in case: femeile. Sint mai scunde cu un cap decit barbatul, nu ies din casa). Sintem intre barbati, impresie extraordinara.
Un oras alcatuit exclusiv din inalti prelati.


Toti sint pietoni, pe trotuare ca si pe strada, inalti si zvelti, fara solduri, fara umeri, fara gesturi, fara risete, ecleziastici, peripateticieni.
Cu felurite vesminte.
Unii aproape goi; dar un adevarat inalt prelat e intotdeauna inalt prelat. Cei care sint goi sint poate cei mai demni. Altii,invesmintati in toga cu amindoua poalele date peste umar sau numai cu una, in toga mov, roz, verde, violacee sau cu roba alba; prea numerosi pentru strada, pentru oras; toti siguri de sine, cu o privire de oglinda, o sinceritate insidioasa si acel soi de impudoare conferita de meditatia cu picioarele incrucisate.
Priviri perfecte, fara schimbari de ton, fara gres, fara succes, fara teama. Cind sint in picioare, ochii par sa le apartina unor insi culcati. Cind sint culcati, unor insi aflati in picioare. Fara mladiere, fara incovoiere, toti prinsi intr-o plasa. Care oare?

Multime sincera care se imbaiaza in ea insasi sau mai curind fiecare membru al ei in sine, insolenta, dar lasa daca e atacata, luata pe nepregatite atunci si neghioaba.
Fiecare faptura mosita de cei sapte centri ai ei, de lotusi, ceruri, de rugaciunile-i de dimineata si de seara catre Kali , cu meditatie si jertfa.
Atenti sa evite necuratiile de tot felul, spalatoresele, tabacarii, macelarii mahomedani, pescarii de peste, cizmarii, batistele care pastreaza ceea ce trebuie sa se intoarca in pamint, rasuflarea gretoasa a europenilor (care mai are inca mirosul uciderii victimei) si in general nenumaratele cauze ce cufunda neincetat un om in noroi pina la git daca nu baga bine de seama.

Atenti si blindati in prostia lor (cel natarau din nastere devenind de doua ori mai natarau,si cine oare e mai natarau decit hindusul natarau?), inceti, controlati si exasperanti. (In piesele si in primele filme indiene, tradatorii care se demasca, ofiterul rajahului care, furios, isi scoate arma... nu actioneaza imediat. Le trebuie citeva zeci de secunde, rastimp in care isi „coc“ minia.)

Concentrati, neincredintindu-se strazii si torentului existentei decit cu indaratnicie, marginiti launtric, strinsi in sinea lor si infocati. Nicicind molesiti, nicicind la capatul puterilor, la capatul vid, nicicind descumpaniti. Siguri pe sine si impudici.

Asezindu-se unde le vine; osteniti ca duc un cos, punindu-l pe jos si ghemuindu-se in el; intilnind un frizer pe strada sau la o raspintie, „Ia te uita, ce-ar fi sa ma barbieresc?...“ si barbierindu-se, acolo, pe loc, in plina strada, indiferenti la agitatia din jur, asezati peste tot, mai putin acolo unde ar fi de asteptat, in drum, in fata bancilor si in pravaliile lor pe mormane de marfa, in iarba, in plin soare (hindusul se hraneste cu soare) sau la umbra (hindusul se hraneste cu umbra) sau la hotarul dintre soare si umbra, purtind o conversatie printre florile din parcuri sau chiar alaturi, ori SPRIJINITI de vreo banca (niciodata nu se stie unde se va aseza o pisica), asa se petrec lucrurile cu indienii. Ah, peluzele devastate din Calcutta! Nici un englez nu priveste gazonul acela fara sa se infioare launtric. Dar nici o politie, nici o artilerie nu i-ar impiedica sa se aseze unde le convine.

Nemiscati si neasteptind nimic de la nimeni. Cel ce are chef sa cinte cinta, sa se roage se roaga, cu glas tare, vinzindu-si betelul sau ce-o fi. Oras incredibil de plin de pietoni, mereu de pietoni, in care cu greu iti croiesti o cale, chiar si pe strazile cele mai late.

Oras al prelatilor si al maestrului lor, maestru in impudoare si nepasare, vaca.

Au facut alianta cu vaca, dar vaca nu vrea sa stie de nimic. Vaca si maimuta, cele doua animale sacre cele mai nerusinate. Sint vaci la Calcutta peste tot. Traverseaza strazile, se tolanesc cit sint de lungi pe un trotuar care devine inutilizabil, se baliga inaintea automobilului Viceregelui, inspecteaza magazinele, ameninta liftul, se instaleaza pe palier, iar daca hindusul ar putea fi pascut, neindoios ca l-ar paste.


Cit despre indiferenta fata de lumea exterioara, si aici ea e superioara hindusului. In chip vadit, vaca nu cauta vreo explicatie sau vreun adevar in lumea exterioara. Maya toate astea. Maya, lumea aceasta. Nu conteaza. Iar daca maninca fie si numai un smoc de iarba, ii trebuie mai mult de sapte ceasuri ca sa me diteze o asemenea treaba.


Si vacile abunda si haladuiesc si mediteaza pretutindeni in Calcutta, rasa care nu se amesteca cu nici o alta, aidoma hindusului, aidoma englezului, cele trei popoare care locuiesc aceasta capitala a lumii.

*

Niciodata, dar niciodata indianul nu-si va inchipui cit il exaspereaza pe european. Spectacolul unei multimi hinduse, al unui sat hindus sau numai traversarea unei strazi, unde indienii stau in poarta, este ceva agasant si odios.
Sint toti incremeniti, betonati.
Nu te poti obisnui.
Speri mereu ca a doua zi isi vor reveni.
Constringerea aceea, cea mai agasanta dintre toate, a respiratiei si a sufletului. Te privesc cu un control de sine, un blocaj misterios si, fara ca asta sa fie limpede, iti dau impresia ca intervin undeva in ei insisi, asa cum tu n-ai putea s-o faci.