Tocmai a venit de la tipografie o carte foarte simpatică, amuzantă şi inteligentă în acelaşi timp: John Farndon – Bine ca esti tu destept. Cum ar veni, exerciţii pentru creier pe care le poţi practica cât mergi cu metroul până la muncă.
Setul de întrebări care îşi află răspunsul în carte sunt culese din testele de admitere folosite la Cambridge şi Oxford. Sunt întrebări deconcertant de simple, al căror răspuns este adesea la fel de uimitor de simplu. Dar calea cea mai scurtă către răspuns… o descoperă doar unii.
OK, hai să vedem ce oxfordieni avem printre noi. Facem un concurs fulger: cine răspunde primul corect la întrebare primeşte un exemplar cadou din Bine ca esti tu destept!
Întrebarea: ai un vas de 5 litri şi unul de 3 litri. Cum măsori 4 litri? (n-ar trebui să fie prea dificilă, problema e veche de 2300 de ani şi a mai şi apărut într-un film cu Bruce Willis 
)
Condiţiile pentru concursul fulger:
- termenul limită este o oră; se răspunde prin comentarii aici
- comentariile se ţin la aprobare până la finalul orei
- dacă după prima oră nu ghiceşte nimeni, se mai oferă o oră răgaz de gândire
- fiecare are dreptul la o singură încercare per ora (se ia in calcul ip-ul)
- răspunsul trebuie să fie sub forma : pasul1…; pasul 2… etc.; pentru fiecare pas se va aplica o singură operaţiune
Spor!
Aboneaza-te la comentariile acestui post
Filmul ca o şedinţă de partid – Pagini de Jurnal de Alexandru Tatos
Articol scris de Violeta Neamtu la data de 04 Mar 2010Alexandru Tatos a fost un om curajos. Într-o epocă despre care se spune că românii aveau sufletul sărac şi gri, regizorul Alexandru Tatos s-a încăpăţânat să strălucească. Ba mai mult, în majoritatea filmelor sale, a avut curajul să arate cu degetul şi să acuze realitatea cea gri. Pe lângă cele câteva filme extrem de valoroase, Alexandru Tatos a lăsat în urma lui şi un jurnal în care a notat timp de 17 ani tulburările prin care a trecut în încercarea sa de a face artă în perioada comunistă. În continuare, Liana Tatos, soţia regizorului.
Să presupunem că vă adresaţi cuiva care nu ştie cine este Alexandru Tatos. Care este primul lucru pe care l-aţi spune despre soţul dvs?
Liana Tatos: Să se ducă la cinema şi să vadă filmele lui Tatos. Nu e uşor, pentru că sălile de cinema se feresc de filmul românesc, fie el mai nou sau mai vechi, dar au apărut din fericire DVD-uri şi mai fac şi televiziunile ”tentative” de a ne arăta că avem şi noi, românii, o cinematografie.
Şi ce va găsi în filmele lui Alexandru Tatos?
Liana Tatos: Găseşte astăzi, în 2010, totul viu şi prezent ca şi cum filmul ar fi fost făcut foarte de curând. Tatos face parte dintre regizorii generaţiei care a fost denumită „valul anilor ’70” alături de Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Radu Gabrea, Stere Gulea…. E mult adevăr în filmele lor. În Secvenţe-le lui Tatos, de exemplu, despre care Cristi Puiu spune că “îl petrifică” este povestea cu acel cârciumar şi şmecher şi disperat şi cinstit în sufletul lui, dar şi hoţ în meseria lui, iar toate trăirile fantastice care se văd pe faţa lui Mircea Diaconu cred că impresionează enorm.
Gândindu-ne la Pagini de Jurnal care a fost reeditată de curând la Nemira, de ce ar fi cineva interesat să citească această carte?
Liana Tatos: Pentru că este ca un roman poliţist. Asta nu am spus-o eu. A zis-o cineva care a citit Pagini de Jurnal. De ce? Pentru că el scria în fiecare zi şi totul era cu suspans. Pentru că scria: astăzi mă duc să văd dacă îmi aprobă sau nu filmul. Sau scria: astăzi o să aflu dacă mi-l dă sau nu mi-l dă pe Mircea Diaconu, care era în armată. Şi te interesează să vezi ce se întâmplă mai departe: a convins un general de armată să îi dea permisie actorului său preferat, s-a aprobat scenariul, a trecut filmul de cenzură? Jurnalul acesta este publicat cum l-a scris el, necosmetizat. Şi l-am lăsat aşa pentru că mi-am dat seama de prospeţimea pe care o are faptul petrecut atunci. Farmecul cărţii stă în farmecul improvizaţiei. Şi în farmecul ideii că acest jurnal era scris la patru dimineaţa. În Pagini de Jurnal, Tatos este adevărat, nu se cenzurează, este foarte sincer şi foarte cinstit cu el însuşi.
Rătăcire (1978)
Dacă ar fi să inventăm o hartă a vieţii, care momente din viaţa lui Alexandru Tatos ar fi văile şi care munţii?
Liana Tatos: Când vine vorba despre cinematografie, Secretul armei… secrete ar fi trebuit să reprezinte un pisc. Ce fericit a fost la filmul ăsta! Cânta şi se juca cu actorii. Era ca un copil şi spera foarte tare în succes de public. A fost un pariu al lui prin care a vrut să demonstreze că poate face nu doar filme grave, ci şi comedie pură, la care să se râdă sănătos. E demenţă la filmul ăsta. A fost ţinut doi ani în cutii, apoi i-au dat drumul pe piaţa două zile. A avut un succes enorm, asa că a fost retras. N-a mai ştiut nimeni de el vreo 20 de ani. Abia acum este descoperit şi am fost în sălile de cinema şi la Bucureşti şi la Cluj şi la Timişoara. E demenţă, toată lumea este pe jos de râs. Citeste articolul »
Nu, nu sunt un gentleman à la carte. Şi n-am să dau lecţii de bună purtare pe blog (deşi blogurile sunt spaţiul în care se manifestă uneori, la adăpostul anonimatului, apucături urâte). Am să spun totuşi o poveste. O să fie un pic mai lungă, dar sper că mă veţi urmări până la capăt.
Nu cu mult timp în urmă, m-am întors după o bursă de studiu de un an în Franţa. Puteţi să spuneţi ce vreţi despre francezi, dar mie mi-au plăcut teribil ţara, limba (pe care şi astăzi o vorbesc execrabil, hélas) şi oamenii. Nu eram prea vesel că mă întorc acasă, deşi familia adunată la ieşirea din terminal se bucura cu supramăsură.
Am urcat în maşină, a trecut vreo jumătate de oră până am ieşit din parcare, pentru că oamenii ajungeau la barieră şi îşi aminteau că nu au plătit, blocau pe toată lumea şi fugeau să plătească, într-un cor de claxoane şi înjurături de stadion. Pe drum, privind pe geamul maşinii blocate cu orele în coloană (pe atunci se lucra la pasajul Băneasa), nu puteam să înţeleg cum de totul e gri şi murdar. Până la urmă am ajuns acasă, rudele au plecat, am rămas în apartamentul în care trăisem până în urmă cu un an, acum atât de străin.
Am coborât să cumpăr ceva. Mă întorceam de la magazin, aşteptam la trecere să traversez, maşinile accelerau nestingherite, îmi aminteam cum în Franţa şoferii (chiar dacă aveau verde) opreau astfel încât pietonii (chiar dacă aveau roşu) să treacă. Ce n’est plus le cas, mon ami. Am traversat primul sens, aşteptam în refugiul de tramvai ca celălalt şuvoi să se oprescă. Îmi pierdusem antrenamentul, nu mai ştiam să sesizez breşa, să fac primul pas cu tupeu şi sprinteneală. Aşteptam. Citeste articolul »
Pe vremea asta cu troiene, numai bine să stai în casă la un vin fiert şi o carte bună. Christmas reloaded, cum ar veni.
Să vedem ce ne aduce luna februarie în afară de viscol şi ninsori.
În colecţia Nautilus:
- Robert Charles Wilson revine în forţă cu Axa, al doilea roman din trilogia începută cu Turbion (puteţi să o tăiaţi de pe lista cu seriile neîncheiate, că a treia nici nu e scrisă )
- Orson Scott Card ne propune un nou roman în linia lui Jocul lui Ender şi Stapanul cantecelor – Wyrm
Februarie nu poate fi lipsită de Suspans, aşa că:
- Lev Grossman, un tânăr autor foarte în vogă, semnează un thriller literar excelent – Codex
Bonton ne distrează şi ne instruieşte:
- John Bridges & Brian Curtis revin cu un volum din seria de succes Cum sa fii un gentleman: Un gentleman la masa
- Martin Plimmer & Brian King ne vorbesc despre cele mai incredibile întâmplări şi se întreabă ce se poate ascunde în spatele lor: Coincidenta sau hazard
La fel de distractiv e şi noul volum din seria Gossip Girl:
În Biblioteca de psihologie:
- Paul Martin cercetează ştiinţa plăcerii – Sex, droguri si ciocolata
În colecţia Porta Magica:
- un nou titlu semnat de Philip Gardiner – Gnoza. Enigma templului lui Solomon
În afara colecţiei, un volum foarte interesant de literatură memorialiscă:
Turbion (Spin) este una dintre culmile literaturii SF de dată recentă, un roman care abundă în idei hard SF oferind, în acelaşi timp, o analiză de mare fineţe a naturii umane. Robert Charles Wilson a ridicat ştacheta foarte sus, transformând scrierea unei continuări într-o sarcină dificilă.
O sarcină pe care şi-a asumat-o şi de care a reuşit să se achite cu succes – deplasând accentul asupra unui „vierme” care roade probabil minţile omeneşti încă din vremuri neconsemnate în istorie: relaţia om-divinitate.
Axa (Axis), a doua carte din trilogia lui Wilson, este, la prima vedere, un roman SF de aventuri. Un roman antrenant, o dezlănţuire a fanteziei debordante a autorului, o broderie ramificată în jurul ipoteticilor, mecanismele auto-replicatoare aduse în scenă în a doua parte a Turbionului şi a căror existenţă se face acum simţită pe Equatoria, planeta virgină dăruită de ei înşişi omenirii.
Personajele din Axa sunt tributare curiozităţii firii omeneşti. Sunt curioase să afle cine sunt aşa-numiţii ipotetici, să le înţeleagă natura, să le descopere mobilul acţiunilor. Şi unele trec chiar la fapte, încercând să stabilească o legătură… Citeste articolul »
Roland Topor – un artist cu o viziune excentrică
Articol scris de Violeta Neamtu la data de 17 Dec 2009Cine este Roland Topor al cărui roman de debut va fi publicat de Editura Nemira luna aceasta? Un vizionar excentric, un expulzat al oricărei forme de artă, un creator care s-a încăpăţânat să descrie înainte de toate fiinţa umană în toate aspectele şi detaliile ei şi nu un ultimul rând un artist care s-a manifestat în numeroase domenii (literatură, desen, teatru, televiziune). Deviza lui Roland Topor? Să nu acţioneze niciodată în mod corect.
Viaţa şi creaţiile lui Roland Topor sunt absolut uimitoare. De ce? În primul rând pentru că felul de a trăi al lui Roland Topor a dinamitat orice prejudecată şi orice bun gust conservator. În al doilea rând, artistul a demonstrat prin creaţiile sale că posedă o doză mare de inventivitate şi o inteligenţă sclipitoare. Referitor la desenele lui Roland Topor, s-a spus că tehnica lui se ridică la înălţimea lui Rembrandt sau Goya.
Un expulzat al oricărei forme de artă
“Vreau ca existenţa mea/să fie o ofensă supremă/adusă vulturilor care se grăbesc/începând cu anii ‘40/să ilustreze fără complexe/sângele, rahatul şi sexul. “
Acestea sunt unele dintre cele mai cunoscute cuvinte pe care le-a rostit vreodată Roland Topor. De altfel cărţile, desenele, afişele sau piesele sale de teatru s-au situat în afara curentelor artistice şi au ilustrat aproape în manieră obsesivă sexul în formele sale cât mai puţin pudice. Specialiştii spun despre Roland Topor că a fost un umanist pesimist care s-a jucat cu grotescul şi burlescul. Toate acestea erau dublate de un umor special, aflat la jumătatea drumului dintre poezie şi nebunie.
“Opera lui Topor este o combinaţie rară de ironie şi cruzime, de violenţă şi compasiune. Este unul dintre putinii sadici umanistici pe care îi cunosc.” Arnon Grunberg
Locatarul himeric
Roland Topor a publicat primul său roman în 1964, la vârsta de 26 de ani. Locatarul himeric a fost primit cu stupefacţie, dar si cu admiraţie de contemporanii săi.
In 1976, cartea a fost adaptată pentru marele ecran de cunoscutul regizor Roman Polanski care l-a interpretat el însuşi pe Trelkovsky, personajul principal din roman. Nici filmul nu a scăpat ochiului vigilent al criticilor care nu prea l-au înţeles. Cu timpul, pelicula lui Polanski a fost clasificată drept film de artă şi este considerată unul dintre cele mai bune lungmetraje ale cineastului.
Locatarul himeric spune povestea unui individ care se mută într-un cartier nou. Acesta ajunge foarte rapid să aibă conflicte cu vecinii lui din cauză că face prea mult zgomot. Noul locatar trebuie să ia o decizie: să accepte şi să se supună dorinţelor vecinilor lui sau să se revolte şi să se extragă limitărilor pe care aceştia i le impun. Indiferent de atitudinea lui, însă, vecinii continuă să aibă comportamente din ce în ce mai ciudate şi mai misterioase.
Un spirit liber inca din copilarie
Roland Topor s-a născut la Paris în 1938. Părinţii săi erau polonezi evrei, refugiaţi în capitala Frantei dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial.
Se pare că, încă de mic, Roland Topor a manifestat o libertate de spirit umitoare, iar sub îndrumarea tatălui său a luat contact cu arta. Între 1955 şi 1964 a studiat la Ecole des Beaux-Arts din Paris. Primele sale desene au fost publicate în revistele Bizarre, Arts, Le Rire sau Fiction.
Intre 1961 şi 1965 a colaborat cu revista Hara-Kiri, iar în 1962 a fondat grupul Panique împreună cu alţi trei artişti blamaţi ai epocii (Arrabal, Jodorowsky şi Sternberg).
Cele mai cunoscute lungmetraje ale sale sunt La Planete sauvage, care a obţinut în 1973 premiul special al juriului de la Cannes şi pelicula Marquis (1988), care a fost considerată o reconstrucţie extrem de îndrăzneaţă a vieţii Marchizului de Sade. De asemenea, Roland Topor a colaborat cu Federico Fellini la realizarea filmului Casanova pentru care a desenat imaginile din scena lanterna magică.
Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără romanele Memoires d’un vieux con sau Joko fete son anniversaire, piesele de teatru L’Hiver sous la table sau Batailles, precum şi scenariile pentru Ubu Rex şi Ubu roi.
Ok, am cam întârziat ceva cu postul ăsta (sorry IB 
)
Unii dintre voi poate au luat deja cartea. Pentru cei nehotărâţi, sample preview din primul capitol. Sper să vă placă
Thierry Carmes – Cântul arcanelor
Primul volum din TRILOGIA ARCANELOR
traducere de Diana Morăraşu
Stéphane Audeguy: publicat, citit, în curând şi văzut
Articol scris de Ana Antonescu la data de 23 Nov 2009
Când am citit pentru prima oara Teoria norilor în original, am avut revelaţia unui autor francez care nu scrie ca un autor francez. Fără autoficţiunea care a devenit sufocantă pe alocuri, fără ironica perspectivă asupra conştiinţei că nimic nu poate fi schimbat, fără elucubraţiile sexuale care ating adesea ilarul sau morbidul.
Într-un interviu, scriitorul căruia Nemira i-a dedicat o serie de autor (5 volume publicate până acum), declară: „Îmi place să scriu poveşti.“ Şi povestea norilor, a vânătorilor de nori, a fost cea care m-a determinat să achiziţionez în colecţia Babel un roman de debut, un text construit pe modelul celor O mie şi una de nopţi, cu un povestitor japonez, Akira Kumo. Despre nori, Audeguy mărturiseşte că este o temă care l-a însoţit încă din copilărie. Pentru el, ca şi pentru orice cititor al romanului său, norii „sunt o perfectă imagine a lumii“. Asupra lor se opreşte punctual şi într-o altă carte-bijuterie, de panseuri, Mic elogiu al blândeţii: „Norii sunt de negândit. Nemăsuraţi.“
A urmat o altă poveste, aceea a Fratelui lui Rousseau, cel despre care cunoscutul filosof doar aminteşte, în treacăt, în Confesiuni. Un personaj libertin care se înfruptă din toate schimbările secolului al XVIII-lea, care se dedă cuceririlor mecanicii întru perfecţionarea viului, contrarul fratelui său ilustru, acest „prim rege al autoficţiunii“, cum îl numeşte pe drept cuvânt Audeguy.
Şi poveştile au continuat pentru că în mintea autorului ideile nu contenesc să se ivească („Lucrez tot timpul. Idei de romane îmi străbat mereu spiritul.“), de astă dată cu un roman a cărui acţiune se petrece în Kenya: Noi, ceilalţi, volum apărut doar de câteva zile la Editura Nemira. Un roman despre ceea ce este străin, despre necunoscut. În care turismul este ucis pentru a face loc unei priviri directe, dezgolite de interesul documentar sau de înfrumuseţările reclamelor, asupra unei lumi pe care tânărul fotograf Pierre, venit să-şi recupereze tatăl decedat, are privilegiul de a o descoperi.
De-a lungul timpului, citindu-l pe Stéphane Audeguy, am descoperit dincolo de poveştile care ne plimbă prin secole şi teritorii insolite, autorul, discret, aşa cum se prezintă el însuşi cu ocazia decernării Premiului Deux Magots pentru Fratele lui Rousseau: „Nu obişnuiesc să fac parte din actualitatea literară, să fiu în faţă pe scenă, dar sunt încântat de acest premiu. Predau istoria cinematografului la Boulogne Billancourt, în restul timpului scriu romane şi asta îmi convine de minune.“
De abia aştept să-l cunosc în persoană pe teoreticianul norilor, la Bucureşti, la Standul Ambasadei Franţei de la Târgul de carte Gaudeamus, acolo unde vă invităm şi pe voi, dragi cititori 
Noutăţi Gaudeamus (16): Stephane Audeguy – Noi, ceilalţi
Articol scris de Vlad Puescu la data de 23 Nov 2009Noi, ceilalţi, ultimul roman al lui Stéphane Audeguy va fi lansat în cadrul Târgului de carte Gaudeamus în prezenţa autorului miercuri, 25 noiembrie, ora 15:oo, la standul Ambasadei Franţei în România. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.
Stephane Audeguy – Noi, ceilalţi
traducere de Ion Doru Brana
colecţia Babel
107 X 178, 192 pp.
„Un roman superb, oniric, în culorile aprinse ale Kenyei, o poveste de dragoste, o odă închinată vieţii… Pentru cei care iubesc romanele lui Haruki Murakami, dar nu numai…”
Fnac.com
„Roman iniţiatic, fantastic, Noi, ceilalţi este ca un poem de mare întindere ale cărui cânturi ne vrăjesc asemeni Eneidelor. Cuvintele lui Audeguy sunt obsedante, convoacă morţii printr-o alchimie stranie, ne poartă printr-un periplu cosmic unde totul se schimbă şi totul rămâne la fel.”Fabienne Pascaud, Télérama
„Pierre tresare uimit, e o femeie tânără. Tânăra îi zâmbeşte. El spune că vine din tabăra şantierului de săpături. Ea răspunde că şi-ar fi închipuit asta. Doi timizi se intimidează. Sunt intimidaţi. Ea trebuie să plece. El nu vrea s-o deranjeze. Vrea să viziteze academia, mâine? El zice că vrea.”Stéphane Audeguy – Noi, ceilalţi
Noutăţi Guadeamus (15): Valentin Nicolau – TVR. Mărire şi decădere
Articol scris de Vlad Puescu la data de 22 Nov 2009Sunteţi invitaţi la lansarea cărţii la standul Nemira de la târgul de carte Gaudeamus din Bucureşti, Vineri, 27 noiembrie, ora 17:30. Lista completă a evenimentelor Nemira Gaudeamus 2009 poate fi consultată aici.
Valentin Nicolau – TVR. Mărire şi decădere
În afara colecţiilor
170 X 240 mm, 208 pp.
“Valentin Nicolau analizeaza, pas cu pas si mecanism cu mecanism, procesele si formele prin care s-a produs degradarea serviciului public in Romania, astfel incat TVR a devenit «o institutie slaba si culpabila». El identifica o seama de factori, unii de natura istoric-conjuncturala, altii de natura structurala, care au contribuit la ceea ce autorul numeste «marea prabusire».
Analiza, prima investigare intemeiata pe o perspectiva istorica si pe aplicarea unor modele teoretice din bibliografia autohtona, ofera numeroase concluzii solid argumentate si valide din punct de vedere stiintific. Ea este sustinuta de un corpus bogat de informatii cantitative (concentrat in numeroasele anexe) si de evaluarea critica a unor surse diverse.
Investigatia traseelor sinuoase ale televiziunii publice romane ne prezinta un demers analitic riguros organizat; cartea este scrisa intr-un stil alert, care adeseori ascunde faptul ca este vorba de o cercetare stiintifica aprofundata, bazata pe o documentare solida. Prin aceste calitati, lucrarea de fata se impune ca un aport substantial la defrisarea campului tematic si conceptual al analizelor consacrate sistemului mass-media romanesc, care aduce o contributie semnificativa la aprofundarea dezbaterilor teoretice si ofera un instrument de lucru de mare utilitate pentru imbogatirea bibliografiei de specialitate din Romania.”
Prof. dr. univ. Mihai Coman
