Nu, nu sunt un gentleman à la carte. Şi n-am să dau lecţii de bună purtare pe blog (deşi blogurile sunt spaţiul în care se manifestă uneori, la adăpostul anonimatului, apucături urâte). Am să spun totuşi o poveste. O să fie un pic mai lungă, dar sper că mă veţi urmări până la capăt.
Nu cu mult timp în urmă, m-am întors după o bursă de studiu de un an în Franţa. Puteţi să spuneţi ce vreţi despre francezi, dar mie mi-au plăcut teribil ţara, limba (pe care şi astăzi o vorbesc execrabil, hélas) şi oamenii. Nu eram prea vesel că mă întorc acasă, deşi familia adunată la ieşirea din terminal se bucura cu supramăsură.
Am urcat în maşină, a trecut vreo jumătate de oră până am ieşit din parcare, pentru că oamenii ajungeau la barieră şi îşi aminteau că nu au plătit, blocau pe toată lumea şi fugeau să plătească, într-un cor de claxoane şi înjurături de stadion. Pe drum, privind pe geamul maşinii blocate cu orele în coloană (pe atunci se lucra la pasajul Băneasa), nu puteam să înţeleg cum de totul e gri şi murdar. Până la urmă am ajuns acasă, rudele au plecat, am rămas în apartamentul în care trăisem până în urmă cu un an, acum atât de străin.
Am coborât să cumpăr ceva. Mă întorceam de la magazin, aşteptam la trecere să traversez, maşinile accelerau nestingherite, îmi aminteam cum în Franţa şoferii (chiar dacă aveau verde) opreau astfel încât pietonii (chiar dacă aveau roşu) să treacă. Ce n’est plus le cas, mon ami. Am traversat primul sens, aşteptam în refugiul de tramvai ca celălalt şuvoi să se oprescă. Îmi pierdusem antrenamentul, nu mai ştiam să sesizez breşa, să fac primul pas cu tupeu şi sprinteneală. Aşteptam. Citeste articolul »
Aboneaza-te la comentariile acestui postFiţi pe fază: avem trei cutii. Într-una sunt banane, în a doua sunt lămâi şi în cea de-a treia sunt şi lămâi şi banane. Pe capacul fiecărei cutii scrie exact ce se află în interiorul acesteia numai că cineva (o persoană care vrea să vă pună logica la încercare) schimbă capacele cutiilor între ele. În acest moment toate capacele dau indicaţii greşite despre conţinutul cutiilor pe care sunt aşezate.
După cum deja probabil v-aţi prins, trebuie să deduceţi în care cutie se află lămâile, în care bananele şi în care au fost puse şi lămâi şi banane. Pentru că nu sunteţi Baba Omida şi pentru că aceasta este o problemă de logică, aveţi posibilitatea să extrageţi un fruct dintr-o singură cutie. Cutia o alegeţi voi, iar fructul trebuie extras rapid fără a pipăi în jurul lui şi fără a vedea ce se afla în interiorul cutiei.
Cine rezolvă primul această problemă câştigă volumul Muşchiul mental de unde, de altfel, am şi extras acest exerciţiu de logică. Cartea 
conţine câteva probleme de acest gen, însă gama de exerciţii este extrem de largă şi, printre altele, ajută la îmbunătăţirea memoriei, la o relaţionare mai bună cu persoanele din jurul nostru, la înţelegerea eficientă a limbajului sau a modului în care percepem şi inregistrăm emoţiile. Astfel, după o scurtă prezentare a unor procese specifice creierului uman urmează numeroase exerciţii în care sunteţi încurajaţi să aplicaţi ceea ce vi s-a explicat. Şi este extrem de antrenant, amuzant şi educativ.
În ceea ce priveşte memoria, există diferite tehnici pentru a ţine minte şiruri de numere, de imagini sau cuvinte. În cazul listelor de cuvinte, acestea sunt mai simplu de reţinut dacă le integrăm într-o poveste.
Să zicem că trebuie să reţinem şirul de cuvinte: avion, hienă, brânză topită, Luna, vulcan, minge, unsoare, monument, poştaş, prânz. Chiar dacă vom reuşi să le memorăm prin repetarea lor timp de câteva minute, s-a demonstrat că le vom uita pe toate după un timp relativ scurt (între câteva minute şi câteva ore). Dacă alegem, însă, să facem o poveste cu aceste cuvinte, atunci avem şanse mari să ni le amintim o perioadă mult mai îndelungată de timp. Citeste articolul »
Să presupunem că dintr-o dată aţi fi arestat şi aruncat într-o închisoare. Credeţi că aţi reuşi să vă păstaţi nealterat comportamentul care vă defineşte în acest moment? Să presupunem că singurul job de pe piaţă ar fi cel de gardian, iar voi aţi fi constrânşi să ocupaţi acest post pentru o vreme. Presupun că sunteţi convinşi că nu v-aţi schimba atitudinea şi aţi acţiona aşa cum faceţi în cadrul oricărui job? Exact la fel am crezut şi eu, până când am citit Efectul Lucifer. Se pare, însă, că natura umană este mult mai complexă decât s-ar crede.
„Vrem să credem în bunătatea esenţială şi neschimbătoare a oamenilor, în puterea lor de a rezista la presiunile exterioare, în judecata lor raţională şi în faptul că resping tentaţiile situaţionale. [...] Învestim natura umană cu calităţi dumnezeieşti, cu facultăţi emoţionale care ne fac înţelepţi şi drepţi. Simplificăm complexitatea experienţei umane, ridicând o barieră între Bine şi Rău. De o parte ne aflăm noi, rudele noastre şi cei care ne seamănă, de cealaltă parte se află Ei, cei care sunt diferiţi şi cei care sunt altfel decât noi.”
În Efectul Lucifer, celebrul profesor de psihologie socială Philip Zimbardo descrie un experiment pe care l-a condus în anii ’70. Zimbardo a transformat în închisoare o cameră din subsolul universităţii Stanford în care a încarcerat nouă studenţi. De asemenea, gardienii care i-au păzit pe aceştia au fost tot studenţi, aleşi la întâmplare dintre cei care s-au oferit voluntari pentru cercetarea ştiinţifică. Participanţii la experiment au fost selectaţi într-o manieră extrem de riguroasă, după diferite teste de personalitate care au indicat despre aceştia ca nu prezintă vreo caracteristică specială, deci au putut fi consideraţi normali din toate punctele de vedere. Citeste articolul »
V-aţi prins! Iar vă scriu ceva legat de gender şi identitate sexuală. De data asta am citit Cealaltă faţă a sexului, un fel de carte document în care autoarea Valerie Tasso a inclus cercetările sale despre diferitele perversiuni sexuale.
Mmm… de fapt, nici măcar nu cred că există perversiuni sexuale, cred doar că oamenii sunt extrem de complecşi, iar unii dintre ei au dorinţe şi manifestări considerate bizare de către majoritatea indivizilor. Cu toate acestea, nu cred că ar trebui să ne judecăm şi nici să ne marginalizăm unii pe alţii, ci să fim mai umani şi mai înţelegători unii cu ceilalţi. Plus că mai susţin şi că nu ar trebui să uităm niciodată că ceea ce este considerat bine şi ceea ce este considerat rău diferă de la o societate la alta şi de la o epocă la alta. Bun. După această scurtă filozofeală de budoar 
(ca să fiu în temă subiectul acestui post), hai să vă zic şi ce spune Cealaltă faţă a sexului.
Valerie Tasso pare a fi o cercetătoare credibilă. A făcut master în sexologie la cel mai important institut de profil din Madrid, are un doctorat în studii interculturale si, important, a fost prostituată! Mai exact, a renunţat la importante funcţii de conducere în nişte companii multinaţionale şi a ales să fie prostituată de lux într-un local madrilen. Pare, deci, că doamna le cam ştie când vine vorba despre sex.
“După ce am asistat la tot felul de umiliri şi pedepse, cred că am înţeles mai bine procesul supunerii. În fond, este un proces de meditare. Prin SM (sado-masochism), supusul pretinde să-şi transceadă egoul, să se depăşească pe sine însuşi. Pentru asta îşi fixează conştiinţa pe loviturile care i se dau. E vorba de concentrare ca să intre într-o stare meditativă”
scrie Valerie Tasso la sfârşitul capitolului despre cei cărora le place să fie bătuţi şi chinuiţi în anumite contexte erotice. Citeste articolul »
Cândva am făcut un fel de sondaj printre prietenii mei. Îi întrebam pe toţi ce înseamnă iubirea pentru ei. Am primit răspunsuri variate, dar în urma acestui demers, mi-am dat seama că nu prea există loc de originalitate când vine vorba despre iubire. Se pare că simţim şi dorim toţi cam aceleaşi lucruri. Numai atunci când se ia în discuţie intensitatea sentimentelor, ecuaţiile iubirii se transformă cât de cât.
De curând, citind Sagan – povestea unei iubiri de Annick Geille, mi-am întărit constatarea că există o categorie de oameni care îşi permit să trăiască iubirea într-un mod alternativ. Astfel, aceştia preferă să ignore reperele morale sau limitările de orice fel în momentele în care decid să îşi manifeste sentimentele unii pentru ceilalţi.
Autoarea romanului despre Françoise Sagan, jurnalista Annick Geille, acceptă (abia pe la jumătatea romanului său:) ) că o iubeşte pe Sagan pentru care simte o pasiune sfâşietoare şi sentimente autentice.
„Iubeam o femeie, da, şi ce dacă? Nu avea nicio importanţă, doar nu dorim un bărbat sau o femeie, ci pur şi simplu pe celălalt. Şi pe acest celălalt îl dorim întrucât suntem vii. Dorinţa mea faţă de această persoană care mai întâi era Sagan şi apoi femeie îmi împlinea spaţiul vital atât de deplin, încât eu însămi spoream proporţional cu această mişcare. (…) Indiferent ce ar fi fost, femeie sau bărbat, aş fi iubit-o pe Sagan. Seducţia pe care o exercita transcedea genurile.” Citeste articolul »
Să trăiţi, să-nfloriţi, domnule Serge Hefez, vă declar sincer admiraţia mea veşnică pentru că m-aţi ajutat să înţeleg mai bine bărbaţii care mă înconjoară. Plus că citind În inima bărbaţilor am reuşit să identific motivele din cauza cărora au eşuat o bună parte dintre relaţiile mele amoroase.
Suntem cu toţii de acord că bărbaţii şi femeile simt, iubesc şi înţeleg lumea în mod diferit? Dacă nu, atunci vă sfătuiesc să reflectaţi la ceea ce a observat Serge Hefez în diverse maternităţi. Se pare că în sălile în care sunt incubatoare cu mai mulţi sugari, în momentul în care unul dintre bebeluşi începe să plângă, fetiţele-bebeluşi vor întoarce capul spre el, în timp ce majoritatea băieţeilor-bebeluşi nu vor avea absolut nicio reacţie. Aceasta înseamnă că băieţeii „nu percep plânsetul în acelaşi fel ca bebeluşii de sex feminin, iar această percepţie diferită atrage după ea o reacţie diferită.” Şi de la aceste atitudini diferite să vedeţi complicaţii în cadrul cuplurilor pe care, însă, vă las să le citiţi singurei. 
Primul lucru care m-a şocat: mediul înconjurător şi părinţii, în special, sunt cei care determină identitatea sexuală a unui nou-născut. Încă de la Freud se ştie că indivizii au tendinţa de a fie bisexuali din punct de vedere psihic, adică au caracteristici psihice atât feminine, cât şi masculine. Se pare că aşa vrea mama natură, dar şi societea în care suntem crescuţi. Şi principala problemă a lui Serge Hefez este exact aceasta: care sunt caracteristicile tipic feminine şi care sunt cele tipic masculine? Adică cele autentice, cele care nu au fost impuse de nimeni şi nimic din afara individului. Grea întrebare. Totuşi, În inima bărbaţilor aduce un pic de lumină în această zonă.
Se pare că în societatea modernă bărbatul a început să îşi dezvolte din ce în ce mai mult partea sa feminină pe care o are încă de la naştere, conform specialiştilor. Pînă acum nu a avut ocazia să o exprime foarte explicit din cauză că această parte a sa a fost înhibată şi chiar eliminată de diferiţi factori, care sunt minuţios analizaţi de către Hefez.
Acest lucru are foarte multe consecinţe asupra cuplurilor dintre care aş nominaliza două, una pozitivă şi una negativă. Vestea bună este, deci, că bărbaţii zilelor noastre sunt mult mai empatici cu femeile deoarece au început şi ei să îşi manifeste necondiţionat afecţiunea, sensibilitatea şi chiar slăbiciunile astfel că răspund extrem de bine dorinţei femeii de contopire în iubire. Veste proastă este că familia se zguduie din temelii din cauză că rolul clasic al bărbatului în care acesta se impune, face regulile şi este cel care conducea familia, nu mai este asumat de nimeni.
Printre multe alte lucruri curioase despre gen şi sex, veţi mai găsi şi câteva analize foarte interesante asupra homosexualilor sau transexualilor care sunt sigură că îi ajută şi pe ei şi pe ceilalţi să înţeleagă mai bine procesele prin care devenim diferiţi unii de ceilalţi.
Mi-a plăcut că În inima bărbaţilor este scrisă simplu, pe înţelesul unui cititor obişnuit, nefamiliarizat cu limbajul tipic psihanalizei sau psihologiei. Cu toate acestea cartea este foarte complexa şi urmăreşte evoluţia bărbaţilor încă de la naşterea lor. Şi cel mai mult mi-a plăcut că eseul lui Hefez constituie o sursă serioasă de autocunoaştere pentru bărbaţii preocupaţi de propriile comportamente şi decizii, pentru femeile interesate să îşi înţeleagă mai bine partenerii, dar şi pentru părinţii care doresc să îşi crească în mod corect propriii fii.
De aceea zic, domnule Serge Hefez, prima mea dorinţă pentru 2010 este ca Nemira să mai traducă măcar una dintre cărţile dumneavoastră!
Să ne imaginăm că ne aflăm într-o poveste, Cenusăreasa, să spunem. Cum este reprezentată iubirea aici? Păi prinţul se îndrăgosteşte de domniţa harnică, pură şi frumoasă în detrimentul surorilor ei mai mari, care nu sunt nici cuminţi, nici modeste, nici cumpătate. Conform Paulei Izquierdo, însă, povestea Cenusăresei este greşită, demodată sau limitativă. De aceea în Dependente de sex sau amante scriitoarea aduce în prim-plan 20 de femei celebre care nu au posedat calităţile Cenuşăresei. Din contră, acestea au practicat libertatea sexuală şi excesele de tot felul, indiferent de consecinţe.
Unul dintre cele mai interesante destine mi s-a părut cel al lui Simone de Beauvoir, celebra iniţiatoare a curentului feminist. Ştiam că Simone şi Jean-Paul Sartre au fost un cuplu, dar nici nu bănuiam că au trăit împreună 51 de ani fără a se căsători. De altfel, in ciuda faptului că cei doi şi-au desfăşurat aventura în secolul trecut, amănuntele relaţiei lor intră în contradicţie chiar şi cu morala unui tânăr din zilele noastre. De exemplu, în cadrul relaţiei lor ambii au avut legături şi cu alte persoane, precum şi obiceiul de a-şi împărţi amantele.
„Uniunea lor mai avea şi alte premise: înainte de toate, nici vorbă de căsătorie sau copii, pentru că aceştia sunt prea acaparatori, fiecare să trăiască pe cont propriu, să aibă diferite aventuri sentimentale şi sexuale. Singura promisiune pe care şi-o făcuseră era să îşi mărturisească orice şi să nu se mintă niciodată.”
În cazul lui Anis Nin se pare că prinţul (adică Henry Miller) a fost atras de prinţesa căsătorită care manifesta tendinţe lesbine cu nimeni alta decât soţia prinţului. Astfel, Anis Nin intră într-un triunghi amoros cu familia Miller şi îl neglijează pe soţul ei care este nevoit să îi accepte excesele.
„Se iubeau toţi trei, simţeau gelozie şi admiraţie unul faţă de celălalt, dar în cea mai mare parte a timpului a fost o legătură fructuoasă şi productivă.”
La toate acestea aş mai adăuga şi faptul că Anais Nin a avut şi o relaţie incestuoasă cu propriul tată pe care nu se sfieşte să o descrie cu detalii în una dintre cărţile sale.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în Dependente de sex sau amante este că Paula Izquierdo face prezentări succinte ale vieţii protagonistelor ei fără a le judeca şi fără a le condamna. De altfel, aceste femei şi-au înţeles viaţa şi sexualitatea într-o formă mult diferită de cea care ne este prezentată în Cenusăreasa sau în romanele clasice în care femeia întruchipează aproape întotdeauna cam aceleaşi calităţi şi valori.
Printre cele prezente în Dependente de sex sau amante mi-au mai plăcut Edith Piaf şi Virginia Wolf care par să fi înţeles iubirea şi erotismul mult mai profund decât mulţi dintre noi, in timp ce Elisabeta I a Marii Britanii, Elisabeta Bathory sau Janis Joplin m-au înspăimântat deoarece au ajuns din cauza iubirii să acţioneze extrem de iraţional (au ucis ori s-au sinucis).
Toate femeile din cartea Paulei Izquierdo mi-au lăsat impresia că erau posesoarele unei libertăţi speciale care le-a determinat să nu se limiteze la relaţiile clasice de iubire.
A trecut şi vacanţa asta, a mai trecut un an… Înapoi pe baricade.
Şi voiam să încep anul pe blog în forţă, cum vă place vouă mai mult: cu dezvăluiri! Dar, on second thought, mi-am zis să mai amân momentul şi să vă mai fierb un pic. A zis cineva “concurs”? Sigur că facem! Şi promit să anunţ şi ziua în care va trebui să fiţi nelipsiţi din faţa monitoarelor.
Până atunci, vroiam să vorbim despre săptămânile care au trecut şi după care mulţi dintre noi încă mai suspină (I know I do…). Întotdeauna îmi fac înaintea sărbătorilor de iarnă o listă luuungă cu cărţi pe care vreau să le citesc. Şi se îmbulzesc pe listă atât o mare parte din toate restanţele din timpul anului, cât şi noile tentaţii aduse în număr generos de târgul tomnatic de carte.
Dar, deşi car peste tot prin ţară un ghiozdan burduşit cu cărţi, nu prea e rost de citit. Dacă eşti la munte e zăpadă, şi cel puţin te dai cu sania şi te întreţii cu un om de zăpadă, ca să nu mai vorbim de ski sau snowboard. Dacă eşti la părinţi, trebuie să petreci timpul cu ei, pentru că, nu-i aşa, “ai citit tot timpul anului, mai fă o pauză”. (Chiar dacă nu o zic, ştii că la asta se gândesc.)
Până la urmă, mă plâng degeaba. It’s not that bad. Ba din contră. Dar, la sfârşitul vacanţei, tot rămâne un regret mare cât un ghiozdan burduşit. Şi nu prea îţi vine să treci restanţele de lectură pe wishlist-ul din noul an. Pentru că, noul an trebuie să cuprindă doar lucruri noi, nu?
Aşa că cele mai importante rămân urările de sănătate. Având asta, apuci până la urmă să citeşti tot ce ţi-ai dorit… Dacă te-ai putea opri din cumpărat cărţi 
Pe scurt, n-am apucat să dau gata decât două cărţi. Dar ce cărţi au fost! Între un Crăciun şi un An Nou am devorat în două zile Alegerea celor trei. Am mai spus undeva pe aici că Pistolarul left me a bit… hungry. Şi chiar dacă Mircea nu m-ar fi asigurat că e doar prologul poveştii, nici idee să nu merg mai departe spre Turnul Întunecat. King e the king, o ştim, dar, Doamne!, ce regal a fost. Şi Mircea iar mi-a spus că de fapt abia din volumul 3 fenomenul capătă cu adevărat proporţii… Cum nu m-a dezamăgit până acum, n-am cum să nu-l cred. Dar nici nu pot să-mi imaginez că ar putea fi mai bun de atât. M-aş mulţumi şi să păstreze acelaşi ritm 
Apoi, între Revelion şi mahmurito-căldurosul “La Mulţi Ani!” cu colegii de muncă, în alte două zile m-am pierdut în Sfidarea. Şi a fost o lectură la fel de plăcută. Ştiu că nu sunt fericite comparaţiile, dar ambii autori m-au torturat cu răsturnările de intrigă şi încântat cu acţiunea atât de cinematică şi de vie. Sigur că gust şi alte genuri, dar în meseria lor Stephen King şi Suzanne Collins sunt printre cei mai buni. Pur şi simplu mi-au anesteziat simţul critic de “recenzent” sau “lector avizat” sau bla, bla, bla, încât tot ce pot să spun la final e un candid “WOW!”.
Aşa încât, două cărţi, dar bune, care mi-au dat forţe proaspete pentru Noul An. Sigur că-n ghiozdan aşteaptă alte bunătăţi. Dar le vine lor vremea
Voi ce-aţi citit în mini-vacanţa de iarnă?
Noi, ceilalti – Africa povestita de Stephane Audeguy
Articol scris de Violeta Neamtu la data de 27 Nov 2009Traim inconjurati de legende. Legende despre oameni curajosi sau geniali, legende despre locuri mitice in care isi fac plimbarea zilnica Fetele Morgana sau legende despre animale cu puteri supranaturale. Stephane Audeguy, insa, nu descrie in Noi, ceilalti o Africa legendara in care gheparzii si leii alearga fiorosi prin savane. Autorul francez incearca mai degraba sa demitizeze un loc care a fascinant generatii intregi de europeni si aventurieri.
Noi, ceilalti
Un ghepard scheletic trage sa moara in unul dintre parcurile nationale din Kenya, in timp ce turistii fac poze entuziasmati, dar insensibili la tragedia animalului. Dintre toti, doar Pierre pare ca intelege ca acesta nu este Africa autentica, dintre toti doar Pierre incearca sa vada mai mult.
Ce face Pierre in Africa? In niciun caz nu se afla in vacanta. De ce este interesat Pierre de acest continent atat de indepartat de Franta sa natala? Pentru ca aici a trait timp de aproximativ douazeci de ani tatal sau pe care nu l-a cunoscut niciodata. De fapt, tatal baiatului s-a sinucis, iar Pierre este insarcinat sa decida ce se va intampla cu trupul acestuia.
Pierre, eroul principal din Noi, ceilalti isi va da seama foarte rapid ca realitatile Kenyei stau bine ascunse in spatele unor stereotipuri limitative care au hibridizat neincetat sufletul african. Desi inca nu isi da seama, Pierre intelege Africa, mai intai la nivel intuitiv, exact asa cum a facuse cu multi ani in urma, tatal sau. De altfel, tatal baiatului a ales sa moara pe acest continent, in timp ce in Kenya, Pierre va decide sa traiasca cu adevarat pentru prima data.
Destinele care se implinesc sau se destrama in Noi, ceilalti intra in plan secundar atunci cand actiunea romanului se intoarce inapoi in jurul anului 1900. Stephane Audeguy relateaza istorii interesante despre martirii care au murit pentru libertatea africanilor, despre strainii care au colonizat si transformat acest continent si nu in ultimul rand, vorbeste despre prima cale ferata construita in Africa.
Trenul “se strecoara acum prin cele mai inalte podisuri ale Kenyei, indienii construiesc si africanii cara, englezii ordona si calculeaza, ii numara chiar si pe indieni, cu magarii si catarii lor si in primul an (…) totalul mortilor a fost de o suta douazeci si unu, fara a-i pune la socoteala pe bastinasii care nu conteaza nicaieri”.
In ciuda faptului ca animalele salbatice nu prea mai umbla prin savana, iar locuitorii Africii s-au impregnat cu mentalitati si valori nespecifice lor, in Noi, ceilalti se desfasoara totusi o poveste despre Africa. Uneori, aceasta poveste este romantica, alteori devine infricosatoare, iar de cele mai multe ori pare extrem de ciudata. Depinde din ce perspectiva este redata, caci Stephane Audeguy foloseste voci diferite prin care expune puncte de vedere diametral opuse.
Prima scrisoare
Dragii mei,
Încep aşa pentru că vreau să vă scriu o epistolă, ca pe vremuri.
Viaţa mea din ultimul timp a gravitat în jurul unei cărţi fabuloasă, care te seduce cu adevărat şi te pune pe gânduri: Istoria cuceririi amoroase de Jean Claude Bologne. Vă imaginaţi, de exemplu, de cât timp era nevoie să îţi pui la punct cu adevărat o strategie de cucerire? Cum era să transmiţi mesajul iubirii printr-un intermediar? Cât curaj îţi trebuia să începi să cânţi sub un balcon? 
Doamnelor şi domnişoarelor, vă imaginaţi că aţi mai putea avea starea de graţie pentru a scrie o scrisoare de dragoste, parfumată cu apă de trandafiri? Nu mă pot abţine să nu amintesc în trecere despre seducţia practicată într-un loc sfânt sau mai direct spus – Agăţatul la biserică Se rezuma, desigur, la ocheade şi complimente discrete spre sfânta indignare a preoţilor.
Pare că în zilele noastre toate etapele au ars, iar jocul seducţiei se poate face în zece minute… Oare aşa să fie?
Sunt multe referinţe livreşti, autorul spunând că a consultat nu mai puţin de 110 manuale de seducţie. Dar nu vă speriaţi de faptul că aveţi de citit 352 de pagini, ideile din manualele de seducţie stau alături de o doză bună de umor, textul reuşind să fie în acest fel uşor de citit şi extrem de agreabil. Veţi descoperi că toate-s vechi, doar că existau în nişte forme mult mai subtile
Vă provoc să citiţi despre seducţie şi să ne spuneţi în ce forme apare astăzi, dacă le acceptaţi sau dacă vă e dor de vechile strategii amoroase.
A doua scrisoare
Despre lucrurile de mai sus şi multe altele am vorbit joi, 23 iulie, la Seara de lectură de la Cărtureşti MŢR. Ne-au fost alături scriitorul Bedros Horasangian, actorul Alexandru Bindea şi Daniela Fugaru Kammrath, redactor-şef la 121.ro.
Au fost câteva momente foarte amuzante, mai ales cele în care actorul Alexandru Bindea a făcut o lectură expresivă a câtorva fragmente din carte. O lectură care a provocat hohote de râs a fost cea a textului Un rendez-vous, de Bedros Horansangian, text din care am aflat ce însemna seducţia în primii ani după Revoluţie, în viziunea autorului.
Seara s-a încheiat cu un moment dedicat discuţiilor despre seducţie.
Găsiţi mai jos câteva fotografii ( (c) Mişu Dobrovicescu). Nu uitaţi de această lectură seducătoare, în seri fierbinţi de vară!
