De ceva vreme filmele documentare mi se par din ce în ce mai apropiate de filmele artistice. Și nu doar prin felul în care sunt concepute, ci prin acel amalgam de nedezlegat, care caracterizează opera de artă în general, dintre formă și conținut, în care documentul și arta fac corp comun. Oare și realitatea cu ficțiunea?
Am avut prilejul să văd episodul cu Jan Karski din celebrul film-document Shoah de Claude Lanzmann (fie el şi trunchiat, din câte am citit). Numele luptătorului din Rezistența poloneză mi-era aproape necunoscut, ca şi numele celorlalţi martori ai exterminării intervievaţi de Lanzmann. Am citit cartea lui Yannick Haenel (traducere de Ion Doru Brana) cu gândul la o biografie romanescă despre un om deosebit, un erou, aşa credeam. Şi am descoperit un roman original ca mod de concepţie. Un roman documentar în primele două părți – descrierea mărturiei lui Karski din filmul lui Lanzmann şi rezumatul cărţii scrise de polonez în engleză, Story of a Secret State – şi fictiv în a treia parte, un monolog al personajului însuşi dezvăluindu-şi motivele tăcerii după ce atâta vreme vorbise în gol, depunând mărturie despre ceea ce văzuse.
Polemica dintre Lanzmann și Haenel referitoare la acest roman nu mi se pare deloc una care are vreo importanță pentru mesajul cărţii așa cum l-am perceput eu. Lanzmann îl acuză pe scriitor că „a falsificat istoria“, în vreme ce Haenel ripostează prin dreptul său de a recurge la ficţiune pentru a vorbi despre Karski. Istoricii s-au pronunțat şi ei în favoarea sau în defavoarea unui… roman, e adevărat că despre un personaj real. Legătura dintre istorie şi literatură e într-adevăr o temă de dezbătut. Un istoric mai comprehensiv, Florent Brayard, a recunoscut că „romancierii pot să ofere propria înţelegere a istoriei“, mai ales azi, când orice discurs, chiar şi acela al unui istoric, este o interpretare a documentelor.
Dar poate că Jorge Semprun, dintre cei care s-au exprimat în privința romanului lui Haenel, este cel ale cărui vorbe m-au pus pe gânduri:
„În materie de literatură, nu există tabuuri, ci reguli morale pe care fiecare trebuie să și le fixeze.“
Părerea mea de cititor e că aceste reguli sunt fixate cu justețe în romanul scriitorului francez. Polemica deviază de la mesajul cărţii, care este mesajul unui mesaj. Și nu se referă neapărat la exterminarea evreilor în cel de-Al Doilea Război Mondial şi la pasivitatea Aliaţilor, ci la un lucru mult mai important şi care nu privește doar trecutul, ci prezentul şi viitorul omenirii: e o mărturie despre „criminalitatea inerentă speciei“, despre răul din om, care, odată încolţit, devine de nestăpânit și poate duce la forme extreme, ca Holocaustul/Shoahul (sau, cum spunea Jorge Semprun, pur şi simplu Exterminare), Gulagul sau la alte războaie fals duse în numele „păcii şi armoniei între popoare“ sau în numele civilizării şi creştinării, dacă ar fi să coborâm ceva mai mult în istorie. Citeste articolul »
Aboneaza-te la comentariile acestui postM-au entuziasmat mult de tot cele două cărţi despre care o să vă povestesc imediat.
Augias şi alte infamii este cea mai metaforică şi surprinzătoare carte pe care am citit-o în ultima perioadă de timp. Mamele şi f
iii lor sunt personajele principale în toate cele şase povestiri. Şi Oedip. Şi Freud. Cu teoriile lui cu tot. Vă daţi seama, deci, că volumul este puţin… cum să vă spun… puţin depravat, puţin imoral, dar extrem de interesant. Omul care a produs cartea, Claude Louis-Combet, pe lângă faptul că scrie frumos, ştie se uimească, în special, pentru că duce până la absurd anumite caracteristici ale personajelor sale. Întâmplarea face ca aceste caracteristici să fie exact părţile cele mai respingătoare ale fiinţei umane. Dar cu un pahar de apă şi lămâie, trece orice. Nu vă speriaţi, deci, căci francezul le ambalează încântător şi comic. Plus că eu dacă aş fi bărbat aş învăţa multe din Augias şi alte infamii.
Părinţii o adorau. Prin ea se adorau unul pe celălalt. Şi în ea fiecare se adora pe sine – căutând şi descoperind în copil forma desăvârşită, vie însă şi mişcătoare, a imaginilor ivite din propriile lor depărtări, şi care îi făcea să reânvie în propria lor copilărie. Într-un anume fel, părinţii retrăiau în preajma ei ceea ce fuseseră ei înşişi, însă uitaseră, iar acum redescoperau. Această fetiţă – îşi spuneau, uneori, cu mirare – ştie mai multe despre noi, decât noi înşine. Ea ne repetă. Ne spune încă o dată. Ne învaţă că dragostea este această repetiţie. Şi că noi nu ne-am schimbat.
Încântător de absurd. Astfel aş caracteriza volumul Vânătorii de câini din Loyang. Totul este o contradicţie în această carte. Deşi este formată din povestiri chinezeşti, cel care a scris-o este un ungur, care însă reuşeşte să surprindă părţile cele mai absurde ale spiritului asiatic. Nu ştiu dacă absurditatea asta este doar o prejudecată a noastră, a 
europenilor sau dacă este un fapt adevărat, însă Academia Cin şi împăraţii chinezi despre care se vorbeşte în Vânătorii de câini din Loyang m-au impresionat prin felul lor haotic de a fi. Aceştia acţionează când ca personaje pozitive, când ca personaje negative şi, în general, sunt greu de înţeles. Şi amuzanţi, pe alocuri.
Când bătrânul păzitor de vise îl trezeşte pe împărat, dragonul dezlănţuit din ceruri pradă strălucirea stelelor. Stăpânul clipeşte, somnoros, înspre găvanele goale ale paznicului de vise, apoi îşi cheamă garda. Beregata bătrânului orb este tăiată cu pumnalul de Loyang, cu plăsele frumos împodobite. Călăul vorbeşte îndelung despre pietrele preţioase încrustate în plăselele pumnalului, despre mânerul lui, tot din aur, despre lama albăstrie, până ce, în sfârşit, paznicul de vise încuviinţează şi, dându-şi capul pe spate, îşi oferă beregata.
Aţi văzut Faust, piesa de teatru regizată de Silviu Purcărete? Eu da. Îmi amitesc că, la sfârşitul acestui spectacol, nu am putut să vorbesc vreo două ore şi am tremurat încontinuu. Nu am rostit vreun cuvânt pentru că eram prea preocupată să înţeleg evenimentele care tocmai mi se întâmplaseră şi tremuram pentru că, probabil, tocmai suferisem un şoc emoţional puternic. Şi pe cuvânt că eu am inima tare. Nici măcar la Titanic nu am plâns. Glumesc.
Când am văzut Faust a fost ca şi cum aş fi avut acces la iad, mi-am pierdut identitatea şi, în general, am devenit total maleabilă în mâna actorilor. Piesa se desfăşoară la Sibiu într-o hală enormă, folosită numai pentru aceast spectacol. Actorii împreună cu figuranţii însumează uşor vreo 100 de persoane. E, imaginaţi-vă că toţi aceşti indivizi sunt încadraţi de un decor absolut halucinant şi se desfăşoară, în anumite momente, într-un sincron perfect, sacadat şi gălăgios. Aş îndrăzni să sugerez că nu aţi mai văzut aşa ceva vreodată, iar forţele declanşate şi trăirile sunt duse spre extrem. Plus că Mefisto (Ofelia Popii) întregeşte perfect atmosfera de apocalipsă şi dezagregare. Actriţa este minunată, nu degeaba a câştigat numeroase premii.
Vă spun toate acestea pentru a vă prezenta şi albumul de poze, Faust, semnat de Mihaela Marin. Fotografa a reuşit să surprindă numeroase momente din piesa despre care tocmai am vorbit. Pentru mine a fost o adevărată plăcere să îmi reamintesc de spectacolul lui Purcărete, iar pentru cei care ar vrea să îl vadă, albumul ar putea constitui un veritabil impuls.
Aceeaşi artistă a fotografiat şi piesa Hamlet Machine (regia Dragoş Galgoţiu) care primit un Premi UNITER, cel acordat lui Marius Stănescu pentru cel mai bun actor în rolul principal. Îmi place că pozele sunt dublate de texte scrise de George Banu pe margine experienţelor legate de
această piesă. Plus că acestea sunt redactate atât în limba română, cât şi în franceză şi engleză. Mă gândesc că pot să fac cadou acest album şi prietenilor de alte naţionalităţi care ar putea fi interesaţi de teatrul românesc.
„Tăcerea fotografiilor… odată o orchestră, apoi o gură deschisă, mai încolo un strigăt, mai departe un murmur. Fotografiile sunt mute. Privindu-le resimţim această lipsă care ne tulbură, dar, în acelaşi timp, lumea lor este lipsită de sunete. În această lume modernă în care zgomotul e rege, o asemenea lipsă e odihnitoare, căci astfel beneficiem de o tăcere care ne pemite să fim singuri fără a ne simţi izolaţi.”
Iubire la Berlin este un roman care spune o poveste clasică (cei doi se întâlnesc; el se îndrăgosteşte din prima; ea este atrasă în mod irezistibil şi ireversibil; iubirea lor îi ajută să treacă peste ororile celui De-al Doilea Război Mondial în timpul căruia se cunosc; pentru că se iubesc, evident, nu mai contează că familia ei este modernă şi sofisticată, în timp ce a lui este săracă şi mizerabilă; se căsătoresc; fac copii; trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi). Clasic, v-am spus eu.
Mie, bineînţeles, îmi vine să cam strâmb din nas şi să protestez. Iubirea în viaţa reală este mult mai complicată, îmi spun, gândind, de fapt, cu nostalgie că ar fi fost mult mai simplu ca viaţa să fie la fel de lipsită de nuanţe precum literatura. În literatură iubirea este aproape întotdeauna veşnică şi profundă, în literatură oamenii aparţin în totalitate categoriei din care fac parte. Mai exact, personajul rău este rău (rar de tot se întâmplă ca acesta să surprindă prin vreo acţiune contrară categoriei în care a fost încadrat; personajul bun este bun până la capăt; există personajul care îi ajută pe cei buni; cel care îi ajută pe cei răi etc.). Oamenii vii, însă, sunt despre altceva. În general, sunt despre contradicţii (azi poţi să fii un om bun, mâine poate eşti rău) care duc la caractere complexe care, de cele mai multe ori, nu pot fi încadrate în vreo categorie.
În Iubire la Berlin dragostea este atât de clasică şi de simplă. Învinge tot, trece peste orice obstacol (atât exterior – părinţii care, iniţial, sunt împotrivă -, cât şi interior – eroina are momente în care nu este sigură de ceea ce simte -), este exclusivistă, sinceră şi împărtăşită. Şi, cel mai uimitor, este adevărată, adică inspirată dintr-o întâmplare reală. Căci povestea din acest volum s-a petrecut aievea la Berlin unde fiica lui François Mauriac şi-a început relaţia de dragoste cu prinţul rus Ivan Wiazemsky, pe care, mai târziu, l-a luat de bărbat. După un timp s-a născut Anne Wiazemsky, cea care semnează cartea de faţă şi care, la rândul ei, a trăit o iubire interesantă alături de cunoscutul regizor Jean-Luc Godard.
Poate printre voi sunt dintre cei care împărtăşesc punctul de vedere destul de cinic, exprimat mai sus prin care se sugerează că dragostea din viaţa reală nu seamană cu cea din literatură, însă un volum ca Iubire la Berlin este tocmai bun pentru a contrazice acest tip de raţionamente. Se pare, deci, că uneori dragostea chiar eclipsează toate obstacolele. Şi, totuşi, să fie o astfel de iubire doar o excepţie?
Cartea despre teatru, scrisă de Eugenio Barba este impregnată cu tot felul de propoziţii roşii. Pentru mine propoziţiile roşii s
unt acele raţionamente sclipitoare, în stare să trezească persoana autoreflexivă din mine. Citesc o propoziţie din aceasta şi ma simt din nou în stare să schimb lumea. Şi asta mă face fericită pentru că uneori simt că am uitat părţi fundamentale din mine însămi, mi-am uitat idealismul şi visele din copilărie în detrimentul unei vieţi echilibrate, raţionale şi lipsite de gesturi inutile. Paradoxal, acum că ştiu atât de multe lucruri, nu este suficient şi, de altfel, îmi pare că sunt mai puţin liberă decât atunci, demult, când nu ştiam nimic. Paradoxal, simt nevoia de a face cel puţin o tâmpenie enormă în fiecare lună, aşa ca să mă asigur că sunt vie şi că încă îmi mai pot controla propria viaţă.
Şi, după cum spuneam, mă bucură enorm de mult cărţile care îmi dau motive să o iau razna. Cărţile care mă fac să devin romantică, tolerantă, atentă la tot ceea ce mă înconjoară. Iar Teatru: singuratate, mestesug, revolta este una dintre aceste cărţi.
Cum poate să arate un visător? Un om care se îndepărtează de pământ şi de apă. Dar nu o face ca să descopere sau să ajungă în alte zone. Unii care lasă impresia că se izolează în mijlocul apei vor să rămână uniţi. Sunt insulele plutitoare. Insulele plutitoare nu sunt un proiect menit să facă întinderile de apă Texcoco şi Titicaca utile şi fertile. Sunt un mijloc de supravieţuire. Ceea ce ai în posesie pe insulele plutitoare nu se poate lăsa moştenire copiilor: de cum încetezi să-ţi încropeşti ogorul, nu mai există. Este o grădină mică, nesigură, ce dă roade, dar a cărei dimensiune şi chiar existenţă sunt condiţionate de curenţi. Apare din nevoia de a prinde rădăcini. Dar într-o existenţă dezrădăcinată.
Teatrul de artă, o tradiţie modernă este o antologie de texte semnate de unii dintre cei mai 
importanţi regizori şi oameni de teatru. În felul propriu, fiecare cum se pricepe, fiecare raportându-se la propriile priorităţi şi valori, aceştia încearcă se explice ce este teatrul de artă.
La originea teatrului de artă se află indignarea împotriva teatrului din secolul al XIX-lea şi a decăderii sale. Vedetism, goană după profit, cabotinism, lene – ele l-au pus pe actor la cheremul publicului şi al banilor. Spectacolele nu sunt decât divertismente în care maşinării, decoruri, vorbe de duh şi exhibiţionism degradează scena, deturnează gustul publicului şi năucesc criticii. Este o societate de divertisment şi de desfrâu, nu ezită să spună unii, o societate care se îndreaptă către un teatru de consum. „Teatrul nu mai e un templu, ci un coş de gunoi“. Ca reacţie la această stare de fapt s-a născut dorinţa de teatru adevărat, epurat de simulacre, în care publicul şi actorii respectă fiecare opera jucată.
Iar despre volumul Shakespeare. Lumea-i un teatru, Omul care aduce cartea are câteva cuvinte să vă spună.
Jan Karsky, omul care a vorbit cu Roosevelt despre evrei
Articol scris de Violeta Neamtu la data de 29 Jun 2010Jan Karsky a fost un polonez curajos care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a făcut numeroase călătorii între Polonia şi ţările din vestul Europei. O bună bucată de timp a transmis Guvernului polonez, aflat în exil, diversele directive ale Rezistenţei poloneze (un organism care lupta clandestin împotriva ocupanţilor germani).
Că şi-a riscat viaţa de nenumărate ori, că a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să îşi ajute compatrioţii, că nu şi-a uitat valorile şi credinţele atunci când a fost torturat (şi de germani şi de ruşi) sunt fapte extraordinare care, însă, s-au petrecut şi în timpul altor conflicate. Ceea ce îi conferă lui Jan Karsky un stat special este faptul că acesta a fost fidel unei cauze care nu îl privea în mod direct. Mai exact, el a devenit un fel de purtător de cuvânt al evreilor cu toate că polonezul nu avea această etnie.
Acest lucru s-a întâmplat pentru că doi evrei i-au cerut ajutorul, iar polonezul (care a văzut cu propriii ochi lagăre de concentrare, respectiv extreminare) a simţit că dorinţa celor doi de a face cunoscută situaţia evrilor din lagărele poloneze s-a transformat în principalul scop al vieţii sale. Astfel, a călătorit prin Europa şi prin Statele Unite şi a conferit detalii despre evreii încarceraţi in Polonia unora dintre cele mai importante oficialtăţi ale vremii. Printre aceştia, a vorbit personal cu Franklin Roosevelt, preşedintele Statelor Unite de la vremea aceea.
Cartea lui Yannick Haenel, care poartă numele eroului polonez, prezintă frământările, neputinţa şi dezamăgirile lui Jan Karsky, care realizează că, în ciuda faptului că relatează celor din jur despre atrocităţile inimaginabile care au loc în lagărele construite de germani, nimeni nu pare a-l lua în seamă.
Tocmai se aflase că 70 000 de evrei români din Transnistria puteau fi salvaţi de la exterminare pentru că guvernul român, în loc să se supună în continuare indicaţiilor date de nazişti, se oferise să ajute la transferul acestora către un loc de refugiu pe care l-ar allege Aliaţii. Nu contează motivaţiile românilor, nu încape nicio îndoială că acţionau din oportunism şi căutau să intre în graţiile Aliaţilor deoarece armata germană dădea semne de slăbiciune: esenţialul este că apăruse o ocazie de a salva evrei. România punea la dispoziţie navele, dar cerea să i se vireze o sumă mare de bani pentru a acoperi cheltuielile de transport. Foreign Office-ul britanic a considerat proiectul ca o tentativă de şantaj. Cât despre Departamentul de Stat american, acesta a abandonat pur şi simplu afacerea, declarând, după o anchetă superficială, că toată povestea era „lipsită de temei“.
S-a dovedit mai târziu, la procesul de la Nürnberg, că, dimpotrivă, oferta era serioasă şi că ea pornise de la cele mai înalte autorităţi române: intermediarul lor, un om de afaceri olandez stabilit la Istanbul, propunea să se organizeze evacuarea pe cale maritimă spre Palestina. Planul ar fi putut să reuşească? Ar fi trebuit, de bună seamă, să se plătească o sumă enormă. Dar esenţialul constă în faptul că americanii n-au vrut – că au preferat, o dată în plus, să nu vrea. Căci, opunând un refuz atât de categoric României, refuzau totodată să acorde o şansă pentru 70 000 de evrei. Au preferat să-i lase să moară
decât să încerce, prin toate mijloacele, să-i salveze.
Pe tocuri alături de fetele rele- recenzie pe diagonală
Articol scris de Violeta Neamtu la data de 21 Jun 2010Ca să fii stilată, sofisticată, dorită, ce să mai femeia visurilor tuturor bărbaţilor, este musai să porţi tocuri cât mai înalte. Aşa se postulează în revistele pentru femei. Să înţeleg că tocurile sunt cheia succesului? Chiar este musai musai să port tocuri că să fiu interesantă în ochii unui bărbat??? Mă rog, nu despre gusturi vreau să discut acum. Că bărbaţii sunt sadici şi, deci, înnebuniţi după femeile care îşi torturează picioarele, am observat. Şi încă de mult. Despre inventarea tocurilor aş vrea să adug ceva: aţi privit vreodată o pereche de pantofi cu toc ca şi cum nu aţi mai fi văzut aşa ceva niciodată în viaţa vieţii??? Ia să faceţi exerciţiu ăsta. Mai ales cu încălţămintea accesorizată cu tocuri cui (n.a. pentru bărbaţii neobişnuiţi cu terminologiile sofisticate: tocurile cui sunt acele tocuri subţiri cât un cui şi înalte cât un piron). Mie mi se par ceva extraterestru, incredibile şi mega diferite de tocurile pentru bărbaţi. Eu cred că mintea care le-a născocit a avut o sclipire diabolică, dacă nu un foc de artificii de sclipiri diabolice.
Ghidul fetelor obraznice este o carte agreabilă şi vă recomand să o citiţi mai ales dacă sunteţi puţin depresive, triste sau plictisite. Superficialitatea ei răutăcioasă este, culmea, caracteristica ce o transformă într-o carte terapeutică, care se citeşte cu gura deschisă în zâmbet larg. Volumul este exact ca o discuţie de o noapte cu o prietenă care îţi dă sfaturi despre cum ar trebui să te reportezi la foştii, actualii şi viitorii iubiţi. Iată cam cât ar trebui să suferim după o despărţire:
Perioada acceptabilă pentru plâns este de zece la sută din totalul relaţiei. Aşadar, aţi ieşit cam un an? OK, îţi poţi plânge de milă o lună, patru zile şi cam cinci ore. Dacă a durat doar o lună, trebuie să te aduni cam în trei zile. Dacă aventura ta de o noapte nu te sună, nu trebuie să-i permiţi să te deranjeze mai târziu de micul dejun. Singurul lucru
pe care trebuie să ţi-l doreşti e un baton de Mars.
În Fetele rele obţin tot ce vor, fetele bune nu pierd nimic, îmi miroase a feminism. Culmea este că autoarea expune nişte păreri obiective şi extrem de interesante care, în loc să facă cele două specii umanoide (i-am numit aici pe femei şi pe bărbaţi) să se încaiere aşa cum se întâmplă când se exprimă feministele adevărate, ne ajută să ne înţelegem mai bine. Nu vă lăsaţi induşi în eroare de titlul oarecum comercial care ar putea părea superficial pentru ochii obişnuiţi cu teme serioase. Cartea este, de fapt, mult mai competentă decât s-ar părea la prima vedere.
În majoritatea situaţiilor, femeile îşi dau seama mai bine decât bărbaţii ce vor cei din jur. Simt de ce au nevoie copiii lor, bănuiesc ce i-ar plăcea cel mai mult partenerului, ce aşteaptă şeful de la ele. Dar, din păcate, multe femei îşi cultivă doar ideea de a sluji, care nu presupune nimic altceva decât satisfacerea neîntârziată a acestor cerinţe. Cu zelul lor supus, ele trec cu vederea că perceperea dorinţelor celui de alături este o valoare independentă. Chiar dacă ne dăm seama foarte bine ce vrea cel de lângă voi, nu trebuie să ne executăm imediat. Putem spune la fel de bine şi „nu“ la doleanţele lor.
Dar impulsul feminin de a ajuta e prea puternic. Noi nu separăm dorinţele altora de imboldul de a le satisface – deşi, în principiu, nu există nici o legătură între cele două. Orice femeie şi-a dat seama, în mod dureros, că în asemenea situaţii bărbaţii reacţionează extrem de diferit. Impulsul masculin de a ajuta este mult mai anemic.
Când am văzut pentru prima dată La shopping şi nu regret am dat ochii peste cap şi m-am gândit că iarăşi s-a mai publicat un elogiu dedicat tocurilor. Dar aţi ghicit! Nu este aşa. Cartea este exact ce spune pe copertă: Manual de stil pe timp de criză în care se demonstrează că eleganţa nu are nicio legătură cu resursele financiare. Cel mai mult mi-a plăcut că oferă un stil alternativ de viaţă în care importanţa banilor este diminuată foarte mult.
Cei care consideră că lipsa averii este ceva stânjenitor au idei extrem de învechite. Oamenii din înalta societate locuiesc acum în garaje refăcute sau în duplexuri construite din mansarde. Puteţi ajunge, aşadar, la bunăstare şi eleganţă la fel de uşor cum susţin spoturile publicitare. Singurul lucru de care trebuie să vă simţiţi stânjeniţi este să faceţi economii fără discernământ. Astăzi nimănui nu-i pasă nici cât negru sub unghie de venitul pe care îl aveţi, dar pe oameni îi interesează stilul vostru de viaţă. Cifrele nu sunt importante, dar consecinţele sunt. Nimic nu este mai plictisitor decât să-i vezi pe oameni numărându-şi banii cu feţe triste, dezvăluindu-şi dorinţa permanentă de a face calcule peste calcule, şi nimic nu este mai atrăgător decât să vezi oameni care trăiesc elegant, fără să cheltuiască exagerat.
Polca bastarzilor – saga în care albii îi asupresc pe semenii lor
Articol scris de Violeta Neamtu la data de 31 May 2010Presupun că aproximativ toţi oamenii trăiesc cu credinţa că tot ceea ce fac este corect şi perfect justificabil din punct de vedere moral. La această convingere a lor se mai adaugă şi acceptul celor din jur, care, în general, împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi strategii de viaţă şi cam acelaşi mod de a se raporta la presoanele din jur. Tot ce vreau să spun este că, demult, americanii, precum
şi unii dintre europeni, considerau că a-şi lucra pământurilor folosind sclavi negri, era o practică absolut normală, justificată şi, în plus, profitabilă. De asemenea, felul lor de-a se relaţiona cu aceştia (considerat astăzi despotic şi inuman) se plia perfect pe „codul bunelor parctici ale latifundiarului de succes”.
Şi ce au făcut ei în momentul în care semeni de-ai lor au venit şi le-au spus că toţi oamenii, indiferent de rasă, sunt eglali? Ce au făcut ei când semeni de-ai lor i-au acuzat de barbarie şi de greşeli incalificabile împotriva umanităţii? Evident, au pornit război. De altfel, unul dintre cele mai sângeroase conflicte din istoria Statelor Unite ale Americii în care locuitorii din nordul acestei federaţii au luptat împotriva celor din sud. Şi toate acestea pentru abolirea sclaviei.
În Polca bastarzilor este descris acest conflict din perspectiva unei familii dezbinate din cauza viziunilor diferite asupra oamenilor de culoare. De altfel, cartea începe cu un capitol haluncinant în care sunt descrise îm mod simbolic lungile suferinţe pe care le-au îndurat sclavii acelei epoci tulburi.
Romanul are de toate: o fiică rebelă care se declară împotriva sclavagismului, pe care chiar părinţii săi îl practică; un băieţel care îi priveşte pe cei de culoare cu îngăduinţă şi dragoste; un tinerel care pleacă la război de pentru a susţine idealurile părinţilor săi, dar pentru a lupta împotriva bunicilor săi. Plus un bătrân nebun care face experimente rizibile cu scopul de a-i transforma pe oamenii negri, în albi deoarece aceasta este soluţia prin care consideră el că ar putea opri războiul. Citeste articolul »
Ştiţi ce m-a făcut pe mine să mă îndepărtez de religie şi de Dumnezeu? Faptul că orice i-aş fi întrebat pe preoţi, toţi îmi răspundeau cu aceleaşi fraze dogmatice, formate din termeni religioşi, pe care îi foloseau fără vreo logică. Mai pe scurt, mă deranja perspectiva unidirecţională în care purtau discuţia (de obicei perspectiva religioasă) şi abundenţa de concepte din domeniul religios, de asemenea. Iar aceste concepte păreau atât de goale în gura lor, încât mereu ajungeam la concluzia că nu s-au gândit niciodată la ce înseamnă ele cu adevărat. Şi că le-au luat direct, fără să reflecteze asupra lor, şi le-au folosit ca pe nişte adevăruri supreme şi fundamentale.
Mai exact, orice i-aş fi întrebat, îmi răspundeau imediat cu o pildă sau cu un verset sau cu dezarmantul „aşa scrie în Biblie”. Până într-o zi când m-am reîntâlnit cu un părinte/călugăr/probabil, considerat eretic pentru că ceilalţi preoţi îl vorbeau de rău şi nu erau de acord cu felul în care acesta trăia. Stăteam cu o sticlă de vin în faţa rulotei lui, parcate undeva în Munţii Făgăraş şi ascultam muzică bizantină de la laptopul lui. Purta un echipament de alpinist şi avea pe faţă aceeaşi expresie de pace profundă, pe care o ştiam de ani buni, din zilele în care urcam împreună creste îngheţate de munţi.
Dintre toţi oamenii religioşi pe care i-am abordat vreodată, el a fost singurul care mi-a răspuns uman, logic şi pe limba mea la toate nedumeririle mele legate de creştinism. Şi el este unul dintre oamenii datorită căruia încă mă mai gândesc dacă sunt împotriva Bisericii şi a ideii despre Dumnezeu pe care aceasta o oferă. De fapt, datorită lui nu am încetat să caut adevărurile creştine.
Mi-a plăcut să citesc Biblia Ilustrată. De altfel, acest text m-a făcut să îmi reamintesc de călugărul nonconformist despre care v-am povestit mai sus şi de seninătatea pe care acesta o avea înscrisă pe faţă. Volumul este format din pasaje selectate din Biblie pe care Pr. I.D. Ştefănescu le-a întregit şi le-a decodificat prin vechi ilustraţii rare. Acestea sunt, în general, icoane străvechi. După cum afirmă însuşi autorul, ilustraţiile au fost săpate în piatră, în marmură, sticlă sau fildeş, iar o parte dintre ele au fost pictate pe cărţi mai vechi.
Textele selectate mi-au plăcut foarte mult pentru că au o anumită poezie şi degajă o stare specială. Exact starea în care credinţa în taine şi mistere este cel mai logic lucru de pe planetă. Iar eu cred că acceptarea necondiţionată a tainelor şi a misterelor este unul dintre acele detalii care ne fac să fim umani şi luminoşi.
V-aş mai spune că în capitul introductiv, precum şi în cel final sunt oferite informaţii foarte interesante despre istoria creştinismului şi a artei creştine. Şi că Biblia Ilustrată, apărută în luna martie la Nemira este o ediţie anastatică, adică o reproducere fidelă a unuia dintre cele 700 de exemplare din Biblia tipărită la 1 august 1936 de către Pr. I.D. Ştefănescu cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei, Nicodim. Citeste articolul »
Revolta trupului împotriva propriilor părinţi
Articol scris de Violeta Neamtu la data de 05 May 2010Alice Miller postulează în Revolta trupului că ar trebui să ne judecăm corect părinţii, astfel că, dacă aceştia ne-au educat prin bătaie, este cazul să uităm de morala conform căreia părinţii sunt demni de cinstea şi iubirea copiilor lor, indiferent de acţiunile lor asupra acestora.
Se pare că trupurile noastre au propria lor memorie si aceasta se revoltă sistematic împotriva celei de-a cincea porunci biblice, cea în care se spune “cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta (…)”. Astfel că fiecare palmă “educaţională” pe care am primit-o în copilărie, ne influenţează în mod
hotărâtor destinul de adult şi sănătatea sufletească şi corporală.
Cruzimea părintească nu se caracterizează întotdeauna prin bătaie (chiar dacă cca 90% din populaţia mondială din prezent a fost bătută în copilărie), ci mai ales prin lipsa de dăruire prietenoasă, prin lipsa de comunicare, prin ignorarea nevoilor copilului şi durerii psihice a acestuia, prin pedepse fără noimă, perverse, prin abuzuri sexuale, prin exploatarea dragostei necondiţionate a copilului, prin şantajul emoţional, prin distrugerea sentimentului demnităţii şi prin nenumăratele forme de exercitare a puterii. Lista este nesfârşită. Şi ceea ce este cel mai rău: copilul trebuie să înveţe să considere toate acestea drept comportament absolut normal, pentru că nu cunoaşte nimic altceva. Orice copil îşi iubeşte părinţii necondiţionat, indiferent ce îi fac aceştia.
Trăim cu credinţa că trebuie să ne înţelegem şi să ne iertăm părinţii pentru “bătăile rupte din rai” pe care ni le-au aplicat când eram copii, numai că trupul nostru nu se supune acestei legi morale, pe care Alice Miller o consideră drept o invenţie odioasă. Specialista în psihologie susţine că nu este logic să îi iertăm pe oamenii care ne-au chinuit fizic sau psihic exact în momentele când aveam mai multă nevoie de afecţiune şi căldură. Şi mai spune ea, faptul că nu recunoaştem că propriii noştri părinţi nu s-au purtat corect cu noi, precum şi faptul că le găsim scuze pentru acţiunile lor condamnabile, sunt principalele cauze ale bolilor noastre trupeşti şi sufleteşti.
