Trăirile stridente ale personajelor şi turnura şocantă a deciziilor sunt greu de înţeles pentru cititorul nepregătit să vadă erotismul, sensibilitatea şi autodistrugerea amestecate, aşa cum se apar în literatura japoneză contemporană. Autoarea prezintă angoasele şi obsesiile unor protagoniste aflate în căutarea experienţelor extreme pentru a se elibera de fantomele unor amintiri năucitoare.

Protagonistele din romanele lui Mari Akasaka se refugiază în uitarea alienantă, unde mai păstrează doar senzualismul prezentului, ce le oferă voluptăţi trecătoare, dar intense. Mari Akasaka scrie despre feminitate, dar o feminitate (aparent) lipsită de pudoare. O feminitate ce-şi expune traumele cu nonşalanţă. O feminitate exibiţionistă şi lucidă, până la masochism. Eroinele sunt bântuite de cicatricile propriilor excese şi neputinţe, dar mai au puterea de a se salva, în ultimul moment, agăţându-se de senzaţii ivite pe neaşteptate, după furtuna unei crize interioare.

Publicul român o poate cunoaşte pe Mari Akasaka prin romanele Vibrator şi Vanilie. Cititorii vor fi uimiţi de francheţea şi de profunzimea psihologică a stilului. Citindu-i cărţile, ai impresia că-ntâlneşti aceeaşi eroină, trecând de la un roman la celălalt. Dramele identice atrag salvatori masculini ce ies din tiparele unor iubiri clasice, idealizate. Ai impresia că mai toate personajele feminine caută o prăpastie în care să-şi arunce sinele insuportabil, cu riscul automutilării. Nu vor rezolvări, ci doar să-şi condimenteze tristeţea prin voluptăţi bizare.

Singurătatea, tulburările alimentare, sufocarea şi căutarea unei evadări în senzaţiile corporale oferite de un erotism trecător sunt faţa ascunsă a relaţiilor moderne, ascunsă în spatele tabuurilor şi a unei exprimări cu perdea. Dar Mari Akasaka nu se teme de şocul cititorilor şi nici de etichetările pripite. Stilul dezinvolt şi autenticitatea unor detalii tulburătoare ale vieţii emoţionale i-au ajutat pe cititorii (grăbiţi) să-i considere sinceritatea litarară drept un stil deocheat. Prin observaţia psihologică densă, scriitoarea a reuşit să evite vulgaritatea, chiar şi în cazul amănuntelor prea îndrăzneţe.

Dacă laşi de-o parte inhibiţia în fata unei scriitoare mai puţin cunoscute, vei descoperi o artistă originală şi bine ancorată în umanitatea secolului ei. Întrebarea de la finalul fiecărei lecturi: Când va apărea o nouă carte scrisă de Mari Akasaka?

Când vreau să aflu informații despre cultura niponă, prefer cărțile scrise de un japonez. Așa am dat peste Cartea ceaiului. Autorul sau, Okakura Kakuzo, s-a încăpățânat să îndrepte atenția occidentalilor asupra unei țări izolate până în epoca Meiji. Este meritul său dacă japonezii n-au mai fost considerați barbari și ciudați. Istoria complicată a ritualului născut din prepararea și servirea ceaiului atrage atenția asupra unei culturi enigmatice și complexe. Urmările publicării acestui eseu? Imitația, mai mult sau mai puțin reușită, a gesturilor calculate menite să însoțească dorința de a savura un ceai. Între timp au apărut ceainăriile și în Europa, au devenit anexele unor librării dornice să gâdile simțul estetic al clienților și locuri de refugiu din calea unui oraș gălăgios.

Cartea ceaiului a fost cea mai bună reclamă pentru Japonia, mai puțin cunoscută în secolul al XIX-lea. Între timp, japonezăriile s-au înmulțit. Au apărut și kitschuri, dar și copii reușite ale obiectelor japoneze. Sarinagara nu este o vază, frumos decorată, o stampă sau un evantai luat ca suvenir. Este replica unui scriitor francez tentat sa meargă în căutarea simbolurilor culturale uitate. Este răspunsul care mă face să am încredere și în autorii europeni, atunci când scriu despre Japonia. Philippe Forest  are curajul de a vorbi despre emblemele nipone în mijlocul unor cititori luați pe nepregătite de sensibilitatea și de obiceiurile imortalizate în romanele japoneze.

O fi la modă stilul japonez. Faci parte din rândul lumii dacă mănânci sushi într-un decor minimalist. Totuși, moda poate avea descoperirile ei bune. Ajungi să citești și Cartea ceaiului. Dacă te sperie stilul clasic, încearcă o adaptare modernă a Japoniei și ia-ți Sarinagara dacă mai dai pe la ceainaria improvizată într-o casă veche.

Dincolo de fictiune, Marlene Dietrich si Heinrich Mann au avut antipatii comune – liderii autoritari, dezumanizati. Marlene Dietrich l-a criticat pe Hitler, iar Heinrich Mann a satirizat personalitatea lui William al II-lea prin intermediul unor personaje devenite niste caricaturi ale autoritatii. Un astfel de personaj este si profesorul Raat, poreclit Unrat (Scarnavie). Domnul Scarnavie are toate trasaturile unui dascal odios, tiranic. Este suficient sa vada un zambet ghidus, sa auda o poanta adolescentina, sa adulmece o dezinvoltura abia mijita la elevii sai, ca va si declansa alerta impotriva razmeritei puse la cale de niste puslamale ce vor sa-i arunce pe clasici cat-colo pentru a-i dedica versuri deocheate unei vampe de cabaret.

Cu domnul Scarnavie nu te lupti daca vrei o cariera de ofiter sau de inalt functionar. Privirea paranoica, plina de ura ce mascheaza teama de fraudare a despotismului, devine suficienta pentru aparitia unor obstacole intalnite abia dupa ce lasai in urma bancile scolii, sub care indesai cartile interzise. Generatii intregi lasau ca mostenire porecla dascalului invechit. Scarnavie! se auzea pe strazi, in bacaniile conduse de fostii elevi, in curtea scolii si, culmea sfidarii, chiar in clasa. Replica unui profesor fara tact? La zduuuup! Si elevul isi petrecea restul orei intr-un vestiar intunecat. Daca ar fi fost doar sechestarea provizorie, amintirea sotiilor de altadata ar fi intins zambete largi in viata de adult, dar toti stiau ca ranchiuna unui dictator sfidat ii va urmari toata viata.

Imaginea dascalului iti trezeste emotii contradictorii. Dezgustul, indignarea, dar si mila. Ii urasti autoritatea, dar il compatimesti pentru cercul vicios din care nu poate iesi. Este puternic, dar si neputincios. Orice manifestare umanizanta va starni vocile pregatite sa repete vechea porecla umilitoare. Ai crede ca aparitia Rosei, artista unui cabaret de mana a doua, il va salva, imblanzindu-i incrancenarea printr-un spectacol feminin presarat cu priviri languroase, replici dezarmante, corsete, jartiere si flacoane parfumate, uitate intr-o dezordine ispititoare in cabina din culise. Dar Unrat pierde sansa umanizarii… si de data aceasta. Pasiunea subita pentru actrita este doar efectul unei competitii. Vrea sa-si trimita elevii dedati escapadelor nocturne la zdupul pregatit pentru esecul din lupta virila.

Versurile dedicate Rosei de un elev rebel ii scot frustrarea din matca. In fata amorezului mai tanar, satirul vrea sa-si adjudece trofeul frumusetii ravnite. Tirania se muta in localul Ingerul albastru, unde, spre uimirea tuturor, Rosa ii va ceda. Magulita, la inceput, de laudele unui intelectual, singurul barbat care a tratat-o politicos, ridicand-o la statutul de femeie respectabila, Rosa il accepta in preajma ei, mimand fidelitatea. Totusi, apropierea ei este inceputul decaderii pentru Unrat. Scarnavica, asa cum il alinta mieros actrita, devine un batranel caraghios, suspicios si luat in ras de curtezanii Rosei. Prezenta ei ii tulbura clipele petrecute in biblioteca si ii rastoarna valorile. Actrita vulgara ce-i bantuia imaginatia vindicativa devine o zeita indreptatita sa-i calce in picioare idealurile morale in timp ce mainile lui ingalbenite inlocuiesc paginile cu textura corsetului purtat la spectacolul animat de noua consoarta.

Romanul lui Heinrich Mann a fost adesea considerat o satira politica atent ascunsa. Pentru cei interesati de nuantele trairilor umane, Ingerul albastru este un roman psihologic bine construit. Dialogurile, portretele si tabloul social te provoaca sa reflectezi asupra urmarilor nefaste ale fragilitatii transformate in ura, de care protagonistul nu mai poate scapa.

Dacă da, atunci astăzi este timpul să aflați micile secrete ale ajutoarelor lui Moș Crăciun, să vedeți de ce și-au schimbat reputația de-a lungul timpului și mai ales, să învățați cântecelul prin care puteți obține un frumos cadou din partea Elfilor!

Elfii sunt mici fiinţe supranaturale asociate în prezent cu Crăciunul, ei fiind aceia care îl ajută pe Moş Crăciun la Polul Nord.

Elfii nu au avut însă întotdeauna un caracter atât de plăcut. Îşi au originea în ţările scandinave, în nissen şi tomten, elfii de fermă şi elfii de casă, care puteau fi prietenoşi dacă li se ofereau daruri, sau rău-voitori în caz contrar, mai ales de Crăciun când, aşa cum este obiceiul în Danemarca, trebuie să li se lase afară un bol cu lapte.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reputaţia lor a început să se schimbe în bine, o dată cu eforturile de a transforma Crăciunul într-o sărbătoare axată mai mult pe copii. Într-o poezie publicată în 1859 în revista americană Harper’s Weekly, se spunea despre Moş Crăciun că “are la lucru elfi mulţi, <<Toţi muncind din răsputeri>> Să pregătească mii de daruri minunate…” (Vezi planşele color, fig. 21.)

Poate că nici o ţară nu acordă elfilor un rol atât de important în sărbătoarea Crăciunului, precum Islanda, care are bogate tradiţii folclorice referitoare la aceste fiinţe supranaturale şi la modul de a le îmbuna în lungile nopţi de iarnă. Se crede că elfii îşi schimbă domiciliul în fiecare seară de An Nou. În aceste momente este posibil, deşi periculos, să obţii de la ei aur, întrerupându-le activitatea, însă majoritatea islandezilor preferă să-i lase în pace. Gospodinele îşi pot asigura favorurile lor îngânând în ajunul Anului Nou următorul cântecel:

Cei care vor, să vină;
Cei care vor, să plece;
Cei care vor, să rămână
Fără a ne face rău mie sau alor mei.

Însă la începutul săptămânii v-am promis că voi reveni și cu alte fragmente din noua apariție editorială Nemira, “Enciclopedia Crăciunului”, așa că astăzi veți putea afla cele mai interesante lucruri despre Felicitările de Crăciun!

Felicitările de Crăciun îşi au originea în “articolele de Crăciun” scrise de elevi în prima parte a secolului al XIX-lea, din dorinţa de a-şi demonstra în faţa părinţilor abilităţile caligrafice; în fabricarea hârtiei de scris decorative, folosite pentru a scrie rudelor şi prietenilor de sărbători în jurul anilor 1830; şi în nebunia cărţilor poştale de Sf. Valentin, care a debutat în Anglia în anii 1820, răspândindu-se şi în America două decenii mai târziu. În 1840 era deja considerat acceptabil din punct de vedere social să cumperi o felicitare gata tipărită pentru a-ţi exprima sentimentele.

Primul care a folosit noua “găselniţă” în contextul Crăciunului a fost englezul HENRY COLE, care l-a angajat pe ilustratorul JOHN CALCOTT HORSLEY pentru a realiza 1 000 de cărţi poştale pe care să le poată trimite prietenilor. Aceste litografii colorate manual înfăţişau mai multe generaţii de membri ai unei familii savurând împreună un pahar de punci, încadraţi de reprezentări ale unor acte de caritate specifice faţă de săraci. Textul ura: “Crăciun Fericit şi un An Nou cu Fericire”. Felicitările de acest tip erau prea scumpe (un şiling bucata) pentru a fi utilizate pe larg şi, abia în anii 1850 apariţia cărţilor poştale fabricate în masă şi tarifele poştale reduse au permis ca expedierea felicitărilor de Crăciun să devină un obicei. Atât de populare au ajuns să fie felicitările de Crăciun, încât presa a început să deplângă faptul întârzierile “corespondenţei legitime” din cauza “grămezilor de cărţi poştale pentru copii”. Serviciile poştale la rândul lor au început să îndemne la expedierea din vreme a felicitărilor de Crăciun.

Deşi R.H. PEASE din Albany a introdus cărţile poştale de Crăciun în SUA la începutul anilor 1850, utilizarea lor a devenit pe larg acceptată pe continentul nord-american abia în 1875, o dată cu atrăgătoarele creaţii ale lui LOUIS PRANG. Pentru Prang, felicitările de Crăciun reprezentau o formă de artă, creaţiile sale costisitoare ridicând ştacheta în domeniu până când au fost scoase de pe piaţă de importurile germane ieftine, care au culminat în anii 1890 cu nebunia “GIMCRACK”.

În secolul al XIX-lea, în domeniul cărţilor poştale şi-au făcut apariţia temele tradiţionale de Crăciun: peisaje de iarnă, Moş Crăciun, măcăleandri (frecvent întâlniţi pe felicitările englezeşti încă din anii 1850), scene ale Naşterii etc.; era totodată o perioadă a tiparelor florale, a felicitărilor cu mici bijuterii, a ramelor elegante, a porţelanului pictat şi a altor mode care nu au trecut testul timpului. Multe felicitări erau atât de încărcate şi ornate, încât puteau fi agăţate în pomul de Crăciun. Până la sfârşitul secolului, felicitarea iniţială, plată, lăsase deja locul celei îndoite, cu un desen pe faţa exterioară şi o urare scrisă la interior.

Primul război mondial a pus capăt dominaţiei germane în domeniu şi a deschis calea unor companii ca Hallmark. Tot în această perioadă au apărut felicitările cu tematică militară şi patriotică şi cele menite să ridice moralul soldaţilor din tranşee.

Cererea de felicitări de Crăciun nu a scăzut în secolul XX, nici în timpul marii crize economice. Expedierea lor a devenit o componentă importantă a ritualurilor sociale de sfârşit de an; companiile le foloseau pentru a menţine relaţiile cu clienţii, oamenii de rând pentru a păstra legătura cu rudele aflate departe, iar prietenii, pentru a-şi exprima sezonier sentimentele fără complicaţia costisitoare a cumpărării unui cadou. În anii 1990, numai americanii trimiteau 2,6 miliarde d efelicitări de Crăciun anual.

Fenomenul nu este însă unul exclusiv nord-american; felicitările de Crăciun au devenit populare şi în ţări non-creştine, precum China. (În Brazilia ele pot fi trimise oricând în perioada sărbătorilor de iarnă, nefiind deloc neobişnuit ca destinatarul să le primească pe la începutul lui ianuarie.) La fel ca în cazul ornamentelor, eclectismul a devenit cuvântul de ordine în ultima parte a secolului XX; temele religioase şi nostalgice abundau, însă s-au văzut nevoite să concureze cu cele umoristice, cu felicitările cu mesaje politice şi cu cele destinate agnosticilor sau ateilor.

Cea mai veche felicitare de Crăciun cunoscută, apărută în 1843.

Despre ce ați vrea să citiți în continuare din “Enciclopedia Crăciunului”?

Fără îndoială, Crăciunul este cea mai populară sărbătoare a lumii, celebrată de creştini pe toate continentele. Pentru ei, este a doua sărbătoare din calendar, ca importanţă religioasă – dar şi pentru un număr din ce în ce mai mare de practicanţi ai altor credinţe sau chiar de atei.

Cu toate acestea, nu v-ar plăcea să aflați mai multe despre variatele semnificaţii, simboluri şi expresii ale Crăciunului? Ei bine, “Enciclopedia Crăciunului” de Gerry Bowler, apărută astăzi la Editura Nemira, vă poartă printr-o frumoasă istorie a Crăciunului, de la A la Z!

Până în apropierea zilei de 25 Decembrie, voi aduce Crăciunul cu un pas mai aproape de voi, invitându-vă să citiți câteva paragrafe din culegerea impresionantă de subiecte. Vom începe cu începutul – Numele Crăciunului:

În majoritatea limbilor, numele sărbătorii provine de la rădăcini diferite. În engleză, termenul Christmas a derivat de la sintagma anglo-saxonă din secolul al XI-lea Christes Maesan, care se traduce prin “Mesa lui Hristos”. Olandezii folosesc un cuvânt similar, Kersmis. Numele original al sărbătorii în latină, Festum Navitatis Domini Nostri Jesu Christi,  Sărbătoarea Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos, a fost prescurtat la Dies Natali Domini, Ziua Nașterii Domnului. De aici provine numele Crăciunului într-o serie de limbi europene: Il Natale (italiană), La Navidad (spaniolă), Natal (portugheză), Nadal (provensală), Nollaig (irlandeză), Nadolig (velșă). Franțuzescul Noel ar putea deriva tot de aici sau de la nowel, care înseamnă “veste”. În multe țări din Europa de Est, numele amintește tot de Naștere: Karacsony în maghiară, Boze Narodzenie (“Nașterea lui Dumnezeu”) în poloneză; în greacă, ucraineană și rusă, termenul care desemnează Crăciunul se referă de asemenea la Nașterea lui Iisus.

Cuvântul german Weihnacht se traduce prin “Noapte sfântă”, la fel ca Vesele Vanoce în cehă și Vesele Vianoce în slovacă. Lituanianul Kaledos înseamnă “Zi de rugăciune”. Termenul Yule, care desemna un străvechi festival de iarnă în regiunile nordice, a fost preluat pentru a desemna Crăciunul în țările scandinave: Jul (daneză, suedeză și norvegiană), Jol (islandeză), Joula (finlandeză) și Joule (estoniană). Ziemassvetki este o sărbătoare de iarnă în Lituania, al cărei nume a devenit acolo sinonim cu Crăciunul.

Despre ce subiect ați vrea să ciți mâine?

Despre “Ambalajele și Crăciunul”, despre “Darurile”, despre “Frângerea vrăjitoarei” sau despre “Felicitările de Crăciun”?

Cum ar fi să puteți alege să citiți câte o carte nouă în fiecare zi?

Ei bine, dintre numeroasele campanii de pe Nemira.ro, care mai de care mai tentante, am ales să mă opresc asupra uneia care transformă luna Decembrie în Luna Lecturii! Asta pentru că au fost atent alese 30 de titluri, din domenii precum Fantasy, Suspans și ficțiune modernă, fiecare dintre ele la 10 Lei.

Am cercetat cu atenție fiecare propunere literară din această campanie de Sărbători, multe dintre titluri fiindu-mi deja cunoscute. Așadar, de ce să nu vorbim despre câteva dintre ele?

Spre exemplu, regăsim mai multe romane polițiste scrise de apreciatul autor, Andrea Calogero Camilleri: “Câinele de teracotă”, “Sunetul viorii” și “Excursie la Tindari”, bestsellere din seria Comisarului Montalbano.

Tot în secțiunea de Suspans se află Ted Dekker, unul dintre cei mai apreciați scriitori de thriller, suspans și ficțiune, cu romanele sale din “Trilogia Cercului”. Dekker are o imaginație de-a dreptul impresionantă, astfel că ne oferă o poveste captivantă de la început la final, a două lumi separate și totuși dependente una de cealaltă.

Să vă spun câte ceva și despre Julio Murillo Llerda și al său “Shangri-La”, un roman ce mi-a fost recomandat de nenumărate ori de către câțiva prieteni buni. Avem în față un mister năucitor despre anumiți indivizi ce par a conduce destinul acestei planete către un nou război mondial, Murillo purtându-ne din Germania în Statele Unite, din Franța în Spania și din Marea Britanie până în Antarctica.

Mai multe recenzii pentru aceste titluri, precum și ale multor altora, puteți găsi pe NemiraBooks.ro!

Întotdeauna am fost o mare adeptă a campaniilor de acest gen, întrucât dintre cele 30 de titluri propuse, este foarte puțin probabil să nu te oprești intrigat asupra unora dintre ele.

Este vreun roman dintre cele 30, pe care nu ați avut ocazia să îl citiți până acum deși vi-l doreați?

Cea de-a doua incursiune a autoarei în literatura modernă cu vampiri, “Nici moartă, nici angajată”, continuarea romanului “Nici moartă, nici măritată” este o lectură extrem de distractivă datorită umorului puternic și a replicilor obraznice, care ne-au făcut să ne îndrăgostim de-a dreptul de Betsy!

Regina Elizabeta I, cunoscută drept Betsy Taylor, se adaptează încet-încet vieții sale de vampir, însă tot are nevoie de o slujbă pentru a își plăti facturile! Iar pentru a își satisface și obsesia pentru pantofi, reușește să obțină un post de vânzătoare la Macy’s, cu o reducere frumușică pentru angajați.

Totul părea să meargă bine până când într-una dintre nopți este atacată de o gașcă de ucigași de vampiri-femei. Iar fiind Regină, este datoria ei să rezolve problema și să afle cine coordonează toate aceste atacuri. Sau cel puțin așa o presează Eric Sinclair, vampirul cel-atât-de-sexy care, în volumul anterior, i-a devenit Prinț-consort pentru 1000 de ani!

În acest al doilea volum al seriei regăsim toți prietenii simpatici ai lui Betsy, precum și personaje noi, printre care și o adaptare a lui Buffy, ucigașa de vampiri! Dacă sunteți familiarizați cu primul volum, deși vă puteți bucura de povestea lui Betsy din “Nici moartă, nici angajată” chiar și fără să îl fi citit, veți observa cât de diferit este acest roman față de alte cărți din literatura cu vampiri ce par drame fără sfârșit și cum nu vă veți mai putea dezlipi de el!

Autoarea Maryjanice Davidson s-a născut in Statele Unite în 1969. Provenind dintr-o familie de piloți ai aviației americane, și-a petrecut copilăria mutându-se dintr-un loc în altul, din Guam în Mississippi și apoi în Dakota de Nord. În cele din urmă, s-a stabilit în Minnesota, împreună cu soțul ei.

Maryjanice Davidson a scris romane de aventuri paranormale și romane pentru tineri, publicând totodată și lucrări de non-ficțiune. A câștigat în 2004 și 2005 Reviewer’s Choice Award, decernat de revista Romantic Times. Dintre cărțile sale, amintim trilogia Fred the Mermaid (2006-2008), antologiile Under Cover (2003), Dead and Loving It (2006), Doing It Right (2007), Dead Over the Heels (2008) și seriile Alaskan Royals (2002–2007),  The Wyndham (2000–2004), The Gorgeous (2005–2006), Jennifer Scales (2005–2009) și Betsy, regina vampirilor (2004–2009).

Dacă vreți să citiți mai multe despre primul volum al seriei, “Nici moartă, nici măritată”, vă recomand recenziile trimise de cititorii Nemira pe Nemirabooks.ro.

Cum vi s-a părut primul volum al seriei Betsy? Ce v-ați dori să se întâmple în “Nici moartă, nici angajată” de Maryjanice Davidson?

Romanul “Agentul secret al lui Altin-Bey” merge la Cezar;
Romanul “Al cincilea as” merge la Cismaru Denise-Raluca;
Romanul “Cianură pentru un surâs” merge la Miruna Grama.

Felicitări tuturor! Voi reveni în cursul zilei de astăzi cu un mail, cu detaliile aferente premiilor.

Vă anunțam la finalul lunii Octombrie că, pentru prima dată, vom aduna toate operele marii doamne a literaturii polițiste românești, într-o colecţie de lux: ”Opere alese. Rodica Ojog-Brașoveanu”! Iar această nouă serie Rodica Ojog – Braşoveanu devine tot mai numeroasă!

Dintre cele 38 de titluri în format hardcover, ce vor constitui această colecție de lux până la finalul lui 2012, au apărut până în prezent 5 titluri, 3 dintre aceaste fiind proaspăt scoase din tipar!

Primele două romane polițiste din seria “Opere alese. Rodica Ojog-Brașoveanu” au fost “O toaletă à la Liz Taylor” şi “Moartea semnează indescifrabil”, despre care v-am vorbit anterior și cu care v-am și premiat în cadrul unui concurs tematic.

V-am întrebat, de asemenea, care dintre toate operele excepționale ale autoarei este cea pe care o așteptați cu cel mai mare drag iar mulți dintre voi mi-ați oferit drept răspuns Cianură pentru un surâs! Mă bucur tare mult că eu sunt cea care oferă veștile bune, și că am ocazia să vă prezint noutățile editoriale ale colecției: “Agentul secret al lui Altin-Bey“, “Al cincilea as“ și, bineînțeles, “Cianură pentru un surâs“!

În “Cianură pentr un surâs”, primul roman din seria Melania Lupu, bătrânica simpatică, cochetă și extrem de isteață (deși nu lasă să se vadă acest lucru), pasionată de dulciuri și de adorabilul său motan Mirciulică, se confruntă cu o situație neașteptată, presărată cu decesele misterioase ale colocatarilor săi! Melania Lupu ne uimește prin agilitatea, perspicacitatea, intuiția și spiritul său practic ce depășesc standardele Comisarului Cristescu, oferindu-ne un deznodământ cu totul neașteptat!

Concurs:

Cu excepția Melaniei Lupu, care este personajul vostru preferat din operele Rodicăi Ojog-Brașoveanu? Nu uitați să menționați și titlul romanului în care îl putem regăsi cu toții!

Premii: Voi oferi, prin tragere la sorți, câte un exemplar din “Agentul secret al lui Altin-Bey”, “Al cincilea as”, “Cianură pentru un surâs”! Vor fi extrase 3 persoane, fiecare dintre ele primind unul dintre romanele anterior menționate.

Deadline: Marți, 22 Noiembrie 2011, ora 23:59.

Faimosul cârcotaș, Mihai Găinușă

După “Trialoguri cârcotașe” (2003), “Cotcodăceli” (2004), “Fără cap și fără coadă” (2007), “Povestiri mortale” (2009) și “Scândura de frizerie” (2009), noua carte a autorului ne plimbă pe la malul Mării Egee, la Genova, la Londra și prin multe alte locuri.

“Jurnal din viitor” ne face cunoștință cu personaje și întâmplări de tot râsu’-plânsu’. Mama Medusa, doamnele din Ribauville sau Omul-Indicator sunt câțiva dintre protagoniștii unei proze pline de umor, dar străbătute de o tristețe discretă.

“În afară de Regizori, nimeni nu se uita la el. Era un fel de Om Invizibil, pe care-l ocoleau ca pe-un stâlp, ca pe-un indicator neobservat. Întindea uneori mâna să ofere un fluturaş cu adresa magazinului şi observa secunda de surpriză, de respingere, ca într-o invadare a spaţiului vital, personal. Fiindcă era spaţiul lor, nu al lui, era strada Lor, unde Sam nu era decât un chiştoc de ţigară, aruncat în rigolă cu nepăsare,  până la următoarea trecere a măturii celor de la salubritate.”

Mihai Găinușă

Sursa: unica.ro

Despre înclinația lui Mihai Găinușă spre jurnalism și scris am aflat mai multe din acest articol de pe Adevărul.ro. La fel și despre obiceiurile sale în ale procesului de scriere:

“Uite, am avut vacanţa şi am scris. Trebuie să am timp, dar să am şi inspiraţie. În general îmi ia un an să lucrez la o carte, dar s-a întâmplat să lucrez şi doi ani la una. [...] Reţeta e să fii, chiar şi în divertisment, foarte serios.” – Mihai Găinușă