Iată, mai jos, câteva dintre aceste schiţe:

Filmul Total Recall din 1990 a avut în distribuţie nume mari, precum Arnord Schwarzenegger şi Sharon Stone. A primit  două nominalizări la Oscar şi alte şase premii. Ecranizarea este inspirată de povestirea “Amintiri garantate” din antologia “Furnica electrică” a lui Philip K. Dick. În plus, după cum probabil ştiţi deja, în vara acestui an va avea premiera un alt film Total Recall, care va fi o adaptare diferită a povestirii lui Dick. În această producţie îi veţi putea vedea pe Colin Farrell şi Jessica Biel.

Găsiţi mai jos cele două trailere ale adaptărilor cinematografice:

Frank Herbert, autorul acestor cărţi, a scris în jur de 30 de cărţi şi antologii de povestiri, printre care şi cele şase cărţi din seria Dune. Pentru documentarea şi elaborarea acestora din urmă, autorul şi-a rezervat şase ani din viaţă, iar toate cărţile sale au devenit bestselleruri internaţionale. A colaborat, împreună cu Bill Ransom, la romanele “Incidentul Isus”, “Efectul Lazăr” şi ” Factorul Înălţare”, iar ultimul său roman publicat, “Man of Two Worlds”, a fost scris împreună cu fiul său.

Deşi a apărut cu multe decenii în urmă, Dune este o serie actuală şi populară, iar cititorii descoperă mereu înţelesuri noi. A primit premiile Hugo şi Nebula şi a fost tradus în zeci de limbi şi vândut în peste 20 de milioane de exemplare. Acţiunea din cărţi se petrece cu peste 20.000 de ani în viitor, într-o lume dominată de o societate feudală interstelară, cu case nobile aflate în posesia planetelor. Povestea are elemente politice, tehnologice, religioase şi ecologice, dar nu lipseşte nici emoţia umană, în timp ce marile puteri ale acelei lumi se confruntă pentru a intra în posesia unei planete pustii, singura unde se află cea mai importantă resursă din Univers.

La numai douăzeci şi cinci de ani, fiica lui Henry al VIII-lea şi a Annei Boleyn ia asupra ei soarta întregii Anglii, pe care jură să o protejeze cu orice preţ. Dar cu marile responsabilităţi, vin şi marile sacrificii. Femeia va lăsa loc monarhului, iar iubirea şi maternitate vor fi înlocuite cu ariditatea puterii de decizie.

Pe fundalul unei lumi în care aparenţele constituie singurul mod de a judeca faptele, două femei au curajul de a înfrunta constrângerile impuse de Elisabeta I. Bazată pe fapte istorice, naraţiunea se desfăşoară în jurul a trei destine: regina şi două dintre cele mai apropiate supuse ale ei.

Romanul este structurat în două părţi corespunzătoare poveştilor lui Lady Catherine Grey şi Mary Rogers. Prima este vara Elisabetei şi o posibilă succesoare la tron. Kate încalcă însă dorinţa reginei ca femeile din anturajul ei să rămână necăsătorite şi va plăti cu libertatea pentru curajul său. Atestată istoric, povestea este de un sfâşietor tragism. Cea de-a doua, are o puternică încărcătură ficţională. Viaţa Mariei Rogers, căsătorită cu John Harrington, un faimos scriitor de la curtea elisabetană, rămâne destul de puţin cunoscută. Aici, Jeane Westin îşi demonstrează măiestria în conturarea personajelor. Cele două doamne de onoare riscă totul pentru a-şi urma inimile. Ele trebuie să aleagă între propriile dorinţe şi devotament. Cu acestă carte, autoarea unei serii de romane cu intrigi plasate în perioada dinastiei Tudorilor, analizează sufletul feminin dintr-o perspectivă care, deşi este foarte comună, oferă un plus de cunoaştere asupra istoriei care de cele mai multe ori le-a fost potrivnică reprezentantelor sexului frumos.

Scriitura este una plină de sensibilitatea specifică epocii elisabetane, o perioadă de înflorire artistică şi culturală. Viziunea nu este însă una neapărat idealistă. Roman de dragoste, dar şi parţial istoric, Fiicele reginei fecioare ne permite să depăşim perspectiva romanţioasă şi să ne îndreptăm atenţia spre o dimensiune de cele mai multe ori ignorată de publicul larg. Intrigile, teama, slăbiciunile şi insuccesele sunt parte din această realitate, iar prin intermediul celor două personaje secundare, descoperim, de asemenea, o regină care nu este doar o mână de fier, ci şi suma dorinţelor ei reprimate şi a dilemelor. Dragostea ei pătimaşă pentru Robert Dudley, sacrificată pe altarul datoriei politice se reflectă în oglinda poveştilor celor două favorite ale ei.

Parfumul epocii elisabetane te învăluie cu fiecare pagină pe care o întorci, iar perspectiva intimă asupra personajelor şi evenimentelor te fac părtaş la una dintre cele mai îndrăgite perioade ale istoriei Angliei.

Autor:  Oana Chiţu

Pentru prima dată, vor fi publicate detalii mai multe despre şederea lui Tesla în Praga, alături de timpul petrecut în Europa şi în America. Cartea va aduce la viaţă perioada  istorică în care marele inventator a trăit, dar va insista şi pe emergenţa ideilor din acele vremuri care au marcat începutul unei noi ere.  Astfel, povestea nu este doar un portret istoric al lui Tesla, ci şi fresca unei perioade măreţe.

Nikola Tesla este considerat unul dintre cei mai mari inventatori de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. El a fost un inventator, fizician, inginer mecanic şi electrician de origine sârbă. Datorită invenţiilor sale au fost puse bazele cunoştinţelor moderne despre curentul alternativ şi puterea electrică, care au dus la cea de-a doua Revoluţie Industrială.

Autorul cărţii „Tesla, un portret printre măşti”, Vladimir Pistalo, s-a născut în anul 1960 în Sarajevo, iar din 1993 locuieşte în Statele Unite, unde predă istorie.  Pistalo a scris 11 cărţi şi alte numeroase povestiri, însă este cunoscut pentru bestseller-ul său despre Tesla, cu care a câştigat acum patru ani premiul acordat de revista NIN pentru literatură. Vladimir Pistalo este, fără îndoială, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori sârbi contemporani.

O posibilă referire a romanului lui Dick în “vN” este atunci când eroina merge într-un local denumit “Oaia electrică”. “vN” e mult mai straniu şi mai macabru decât “Visează androizii oi electrice?”, iar acest lucru poate fi sau nu un defect, în funcţie de cititor. În romanul autoarei Asbhy, vedem lumea prin ochii unei femei artificiale care devine cel mai periculos robot din lume. Dacă sunteţi curioşi şi nu vă deranjează un mic spoiler, iată cum se derulează  o scenă din carte: eroina robot îşi mănâncă bunica, pe care o înghite întreagă, având capacitatea de a îşi întinde maxilarele într-un mod care cu siguranţă îţi pune imaginaţia la încercare. După ce întregul corp adult al bunicii este înghiţit, eroina foloseşte acid robotic pentru a o pre-digera. Mai apoi, aflăm de la personaj şi ce gust avea bunica mâncată.

Spre deosebire de “vN”, romanul publicat pentru prima dată în 1968 “Visează androizii oi electrice?” propune o altă abordare a temei roboţilor. Acţiunea se petrece într-un viitor post-apocaliptic, în care războaiele nucleare au dus la dispariţia majorităţii speciilor de pe pământ, fapt pentru care erau puţini cei care aveau un animal. În roman sunt două fire narative: cel principal, care îl urmăreşte pe Rick Deckard, un vânător de androizi, şi un alt fir narativ care urmăreşte destinul lui John Isidore, un om care ajută androizii refugiaţi.

Romanul “Visează androizii oi electrice?” va fi reeditat în această toamnă în seria de autor Philip K. Dick.

Tu ce carte glossy ai vrea să ai acum în mână?

Nemira îți urează la mulți ani și lectură plăcută!

Mai jos găsiţi câteva lucrări ale artistului. Mai multe desene realizate de John Picacio găsiţi pe pagina artistului.

Pentru a ajunge la un desen atât de elaborat, John Picacio petrece mult timp cu creionul în mână şi în faţa calculatorului. Dacă vreţi să vedeţi care sunt etapele prin care trec schiţele artistului, intraţi aici ca să vedeţi cum a fost desenat Ned Stark din Urzeala tronurilor, unul dintre desenele preferate ale artistului.

Iată cele mai spectaculoase finaluri cu răsturnări de situaţie din cărţile Science Fiction:

„Ender’s Game” (Jocul lui Ender, una dintre cele mai cunoscute cărţi SF, pentru care vom scoate o nouă ediţie în curând) de Orson Scott Card:

Ender, personajul principal al cărţii, se antrenează la şcoala de lupte şi, după ce e promovat la şcoala comandanţilor, începe un nou set de simulări menite să-i testeze abilitatea de a conduce flotele în război. În timpul ultimei simulări, Ender sacrifică o întreagă flotă pentru a-şi învinge duşmanii şi distruge locaţia extratereştrilor. Crede că va fi dat afară pentru că a încălcat regulile, dar se pare că nimănui nu îi pasă. Din contră: profesorii lui sărbătoreau victoria pentru că, de fapt, nu era vorba de o simulare. Ender a condus o armată şi a exterminat, într-adevăr, o întreagă specie.

„Rant” (Rant) de Chuck Palahniuk:

Cartea spune povestea lui Rant Casey, care are o rezistenţă neobişnuită pentru boli şi toxine şi se lasă muşcat de păianjeni veninoşi doar pentru distracţie. La un moment dat, îşi părăseşte orăşelul pentru un oraş mare. Se pare că Rant trăia, de fapt, într-o lume în care clasa oamenilor bogaţi iese pe străzi doar în timpul zilei, în timp ce clasa de jos are voie doar noaptea pe străzile oraşului. Rant se alătură unui grup din clasa de jos pentru un „derby” al demolării numit „Party Crashing”, în care oamenii îşi ciocnesc intenţionat maşinile de altele în timpul nopţii. Oamenii acestei lumi descoperă, apoi, că dacă te ciocneşti cu maşina într-o anumită stare mentală, vei putea călători înapoi în timp. Rand sfârşeşte ucis în timpul unei întâlniri din cadrul „Party Crashing”, dar trupul său nu este niciodată găsit, aşa că prietenii lui presupun că acesta a călătorit în timp.

„The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde” (Cazul curios al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde) de Robert Louis Stevenson:

Povestea este narată de domnul Utterson, bun prieten cu doctorul Jekyll. Utterson investighează legătura dintre Jekyll şi maleficul Hyde, dar, spre final, descoperă că cei doi sunt, de fapt, aceeaşi persoană. Se pare că Jekyll ducea o viaţă dublă datorită unui medicament creat de el care poate separa binele şi răul dintr-o personalitate.

„Dragonsbane” (Distrugătorul de dragoni) de Barbara Hambly:

Această carte răstoarnă sintagma cavalerului care ucide un dragon. Lordul John Aversin este singura persoană în viaţă din regat care a ucis vreodată un dragon. Când un mesager vine să ceară ajutorul Lordului pentru a învinge un dragon, adevărul iese la iveală: John a învins dragonul datorită unui venin creat de soţia sa, cu care a acoperit lancea cu folosită în lupta cu  dragonul. Deşi victoria lui nu este una onorabilă, este singurul care poate ajuta. Soţia lui face un nou venin, cu care John merge să lupte cu dragonul.  În final, ambii, sfârşesc aproape morţi. Dragonul o convinge pe soţia lui John să îl salveze în schimbul unor vrăji care îl vor vindeca pe soţul ei. Mai apoi, dragonul va ajuta la salvarea regatului de o vrăjitoare care îl avea pe rege sub vraja ei. Ultimele pagini ale cărţii sunt despre soţia lui John, Jenny, care e prinsă între familie şi magie. Acceptă propunerea dragonului de a fi transformată ea însăşi într-un dragon, dar îi este dor de familia sa şi se întoarce la forma sa umană.

„Use of Weapons” (Folosire de arme) de Iain M. Banks:

Cartea spune povestea lui Cheradine Zakalwe, un soldat în slujba unei Culturi responsabilă cu  răspândirea utopiei şi a iluminării în galaxie. Sunt două fire narative: unul care urmează misiunea lui Zakalwe şi altul care spune povestea vieţii lui în sens cronologic invers. Pe măsură ce incursiunile în trecut sunt din ce în ce mai multe, aflăm că Zakalwe este succesorul la conducerea unei planete dinafara Culturii, dar a fost împiedicat de verişorul lui, Elethiomel, care îi omoară sora. După acest incident, Zakalwe devine un om copleşit de vina pe care şi-o atribuie singur. Cel puţin asta vrea autorul să credeţi. În ultimul capitol se dovedeşte că Zakalwe era, de fapt, verişorul său nebun, Elethiomel, care încerca să scape de povara crimelor sale răspândind pace pentru Cultură.

„The Man in the High Castle” (Omul din castelul înalt, care va apărea la Nemira anul acesta în ediţie nouă) de Philip K. Dick:

În această carte, lumea este divizată după cel de-al doilea război mondial, câştigat de aliaţi. La sfârşitul cărţii aflăm că personajele s-ar putea să trăiască o minciună, iar lumea reală să fie cea dintr-o carte citită de ei. De fapt, cel puţin un personaj ajunge să călătorească în acea realitate.

„Power of Three” (Puterea celor trei) de Diana Wynne:

În această carte sunt trei specii. Povestea urmăreşte aventurile a trei copii cu puteri magice din specia Lyman care vor să desfacă un blestem vechi asupra semenilor lor. Cei trei întâlnesc o pereche de giganţi, care se dovedesc a fi, de fapt, oameni, iar celălale două specii sunt oameni mici.

„Bone Dance” (Dansul oaselor) de Emma Bull:

Într-un viitor post-apocaliptic, personajul Sparrow trăieşte din comerţul cu materiale video de dinainte de dezastru. El caută, de asemenea, şi informaţii despre nişte oameni experimentali care pot sări dintr-un trup în altul. Sparrow are deseori pierderi de memorie, iar la finalul cărţii aflăm că el este, de fapt, un om fără gen creat de ingineri pentru a fi folosit de oamenii experimentali.

„The Transall Saga”/ „Blue light” (Lumina albastră) de Gary Paulsen:

Cartea este despre Mark, un tânăr căţărător care este teleportat de o lumină misterioasă într-o lume nouă şi ciudată, unde supravieţuieşte datorită abilităţilor sale. În cele din urmă, găseşte şi oameni, iar după mai multă vreme îşi dă seama că nu este într-o altă lume, ci în alt timp. În acest viitor, un virus Ebola a dus omenirea aproape de dispariţie. Mark reuşeşte să se întoarcă acasă, unde încearcă să găsească un leac.

„I Am Legend” (Sunt legendă) de Richard Matheson:

După ce omenirea este aproape anihilată de o boală şi a transformat restul oamenilor în vampiri, Robert este singurul om rămas.  El doarme ziua şi noaptea vânează vampiri. Până la urmă, descoperă că vampirii nu sunt monştrii fără minte şi devine temut în ochii lor.

„Planet of the Apes” (Planeta maimuţelor) de Pierre Boulle:

La începutul cărţii, un cuplu găseşte un mesaj care conţine povestea unui om numit Ulysse Merou. De aici, cartea prezintă această poveste. Acesta părăseşte Pământul în 2050 şi ajunge pe o planetă controlată de maimuţe, unde oamenii sunt creaturi neinteligente. Răsturnarea de situaţie apare atunci când maimuţele îşi află trecutul şi decid să distrugă oamenii. Ulysse reuşeşte să se întoarcă pe Pământ, dar acesta este controlat de maimuţe acum. Acesta este momentul când lasă mesajul în spaţiu şi se pare că cei care îl găsesc la început erau, de fapt, maimuţe, care se îndoiau că un om ar fi putut scrie acest mesaj.

Acesta a fost topul celor de la IO9. Care e finalul cu răsturnarea de situaţie care ţi-a plăcut cel mai mult?

Volumul de povestiri Floarea de loldilal va fi lansat oficial la Bookfest, în cadrul standului Nemira, sâmbătă, 2 iunie, la ora 15:00! Alături de autoare, care va susține și o sesiune de autografe, vor fi prezenți ca invitați Liviu Radu și Ștefan Ghidoveanu. Vă așteptăm în număr cât mai mare!

Mai jos vă prezentăm una din povestirile noastre preferate din această carte, împreună cu mai multe informații despre „Tușa Vero”, așa cum este Ana-Veronica Mircea cunoscută prietenilor.

ANA-VERONICA MIRCEA s-a născut la 14 iulie 1957 în București. Ca scriitoare, a obținut 17 premii, o mențiune și o nominalizare pentru proză scurtă SF la diverse concursuri naționale, cele mai importante fiind acelea organizate de Editura Nemira (două premii II, în 1992 și 1993, pentru Paradisul bărbaților și Sfinte Dumnezeule!, și premiul I, în 1994, pentru Ghinion) și premiul II la Concursul Helion, ediția 1994, pentru Închisoare Contravențională. A publicat numeroase texte în antologii, reviste, ziare și fanzine și un volum de proză scurtă SF (supra-Viețuitorii). În prezent traduce beletristică – mai ales romane și povestiri SF, cea mai cunoscută traducere fiind trilogia lui Suzanne Collins, Jocurile Foamei.

Iată și povestirea, care face parte din volumul Floarea de loldilal:

CLOCITORUL JOSH

În centrul Insulei, pe Platoul înalt, se află Nava. Imensă, strălucitoare – și de neclintit. Pentru că Nava e o epavă. Strămoșii Tuturor, adică Joan și Sean, naufragiații, au trudit o viață ca să-i redea puterea – și urmașii le-au preluat strădaniile, dar, generații de-a rândul tot dând greș, descurajarea i-a îndemnat să lase știința reparării ei pierdută în uitare. Acum, din toată Nava, doar calendarul mai e viu. Și numără, neobosit, anii-acasă. ACASĂ e planeta de unde nava i-a adus pe Joan și Sean. Sau de unde Joan și Sean au adus Nava. Ori cum ai răsuci cuvintele, pentru Nepăsători e totuna. Dar nu și pentru Navaiști sau Joanseaniști, căci, pentru unii, adevărul înseamnă „La început a fost Nava“, iar pentru ceilalți – „Joan și Sean au fost începutul“. Cât despre anii-acasă, tuturor ne e greu să ne imaginăm că pe planeta aia răstimpul dintre două primă – veri trecea atât de iute! Fiindcă un an-aici e, adesea, o viață de om, oricare dintre cele patru anotimpuri durând ceva mai mult de șase ani-acasă.

AICI e planeta noastră. Sau numai Insula, pe care niciun om n-a părăsit-o, niciodată. încercări au fost, nenumărate, dar Oceanul e mânios și corăbiile noastre sunt firave. întotdeauna valurile i-au pedepsit pe te merari, purtându-le înapoi, cu mare grabă, hoiturile umflate. Până ce și meșterirea corăbiilor a devenit o taină uitată! De fapt, legenda spune că Joan și Sean, sosiți AICI când primăvara dădea în vară, au crezut că Insula e singurul pământ, că e miracolul unei planete inundate. Dar, toamna târziu, păsările și-au umplut mar – supiile cu provizii, au înghesuit printre ele puii nevârstnici – și au plecat. Spre alte insule, spre vreun continent? Asta nimeni n-a aflat-o. în schimb, am învățat că, după ce acolo unde Oceanul devine Cer, iar Cerul devine Ocean ultima pasăre dispare, se nasc norii.

Norii întunecați ai Frigului, care se bulucesc jur-împrejur, înghițind seninul boltit asupra Insulei, așa cum talazurile înghit plajele primitoare. Și încep ploile târzii, adică începe Greul. Căci gândacii, delicioșii gândaci a căror crustă rumenită pe jar trosnește înainte de a-ți vărsa în gură dulceața cărnii flasce, pier înghețați și trupușoarele lor rubiconde – cele pe care nu le culegem, pentru că au intrat deja în putrefacție – se descompun sub rafalele de stropi mărunți, înghesuiți și reci, îngroșând tina lipicioasă. Doar ouăle lor, pitite undeva, în afundurile pămân tului, așteaptă primăvara următoare. Răbdătoare și nestânjenite. Căci nu le căutăm, săpând. Săpăm numai acolo unde bănuim ca e o vizuină de șopârlă. Pentru că târâtoarele astea gustoase hibernează, cât ține lunga iarnă, în galeriile adânci de la poalele Dealurilor Joase.

Așa ne agonisim hrana în vremea primelor ninsori, adică preț de un an-acasă. Pe urmă zăpada și gheața sunt prea groase, gerul prea mușcător, și noi, baricadați în adăposturi, ne drămuim proviziile. Ne-am învățat prevăzători, cămările sunt burdușite. Totuși, dacă nu i-am mânca pe copiii născuți în iarnă și pe bătrânii (puținii și ațoșii bătrâni pentru care iarna e a treia), rezervele s-ar termina înainte de al șaselea an-acasă al iernii, când vremea se îmblânzește – și ieșim la săpat.

Cu mic cu mare, săpăm și chiuim când descoperim șopârlele sfrijite, șopârlele trufandale! Asta se-ntâmplă iarna, toți povestesc la fel. Și eu, cea născută la început de vară, aștept cu teamă să dau piept cu anotimpul potrivnic. Mai ales îmi imaginez cum o vom mânca pe bunica Astrid, aia care ne ține din scurt cât e ziua. Cât eram mai mărunți, ne altoia des, lovind cu sete, încruntată și strângându-și și mai mult gura pungită. însă acum ne prinde din ce în ce mai rar și se răzbună aruncându-ne ocări printre gingiile pustii.

– Eu cred că n-am să gust din ea, îi spun lui Bert, care îmi e și văr, și prieten bun. Mă tem că n-o să-mi cadă bine la stomac!
Și zâmbesc, așteptându-i hohotul de râs. Dar el răspunde, grav:
– Eu știu că n-o s-o gust. N-o să am cum, pentru că n-o să fiu pe Insulă la iarnă!
Mă strâmb. încearcă să-și bată joc de mine, ca de obicei! Mă crede fraieră, doar pentru că sunt fată, nu băiat!
Și râde. Acum râde, încleștându-mi mâna când sunt gata să-l plesnesc.
– Stai, stai și ascultă-mă! Vorbesc serios. Să nu văd primăvara dacă mint!
– Păi n-o s-o vezi! mă hlizesc eu. Doar n-o să fii AICI! Cum o să pleci? înot? în zbor? în vis?
– Hm, hm, se fandosește, clătinând din cap. Ai cam ghicit! Adică, în vise sunt deja departe! Iar de plecat de-adevăratelea plec chiar în zbor, s-o știi!
Dezamăgită, îl privesc chiorâș:
– Te-ai dat cu Navaiștii? Te rogi în Navă? O implori să plece și să te ia cu ea? Și ai avut o revelație, și gata, nu te-ndoiești că ești Cel-care-poate? Că o s-asculte toc mai vrerea ta?
– Mă crezi tâmpit?! se supără. Nu, Lisa, n-o să plec cu Nava. Cu păsările o să plec. Și ele zboară, nu?
– Ce?! Ceee?!
– Ce-ai auzit!
– Hai, las-o baltă, Bert. Măcar pân-o aduc pe soră-mea. Știi, aia mică, miiică… Poate te crede ea! Iar râde. Dar pe urmă mă ia de umeri și îmi vorbește rugător:
– Lisa, lasă-mă să-ți spun tot, chiar dacă nu mă crezi!
– Fie, încuviințez. Și experimentez oftatul mamei, cel resemnat și îngăduitor.
– Ce zici, o pasăre mă poate duce în marsupiu?
– Mda, s-ar putea să-ncapi… Dar cine și în ce fel îi spune să te ia?
– Ei vezi, se bucură, ai și ajuns aproape de adevăr! Păi tu de unde crezi că știe pasărea care-i sunt puii?
– De unde știe? Știe!
– Știe, dar cum? Chiar nu te-ai întrebat? Se uită-n ochii mei. Ironic. Aproape batjocoritor.
– Ăăă… Păi… Păi știe, triumf eu, cum să nu știe, dacă ies din ouăle pe care le-a clocit!
– Na, că ai nimerit-o! Ăsta-i misterul, Lisa, fata mea! îmi pierd răbdarea.
– Of, Bert, să mor la iarnă dacă pricep ce-ndrugi!
– Stai, că-ți explic. îl știi pe Josh?
– Nebunul? Ăla care trăiește singur, ca să nu-l halească nimeni dacă o să apuce trei ierni? Adică se gân – dește nu la iarna care e aproape, ci la aia care o să vină după ea!
– Chiar el. Da’ e un tip grozav! A-mblânzit păsări!
Strâng ochiul drept și îmi trag colțul gurii în sus, ca tata – când dezaprobă faptele cuiva.
– Nebunul tot nebun! Măcar să fi-mblânzit șo pârle, că alea nu au carnea ca scoarța de copac! Bert îmi întoarce strâmbătura.
– Femeia tot femeie! Numai la mâncare vă gândiți!
Josh a privit departe, în viitor! De-aia a momit păsări, le-a făcut să-l accepte, a învățat să construiască cuiburi, le-a văzut de aproape dansul nunții, le-a luat și locul la clocit…
– Bert, e prea gogonată!
– E adevărat! Josh a observat că păsările fac o baie în Ocean în fiecare zi. Exact la amiază, în toiul zădufului, își lasă ouăle în soare. Adică ouăle clocite vara rămân așa, descoperite. Toamna și primăvara le acoperă cu frunze, cu pământ… Ei bine, acum o toamnă, Josh s-a întins deasupra ouălor când câte o pasăre s-a ridicat. La început a fost atacat și izgonit. Vreo două erau chiar gata să-l omoare… Dar el a schimbat tactica. S-a așezat deasupra ouălor în lipsa păsării și a ieșit din cuib când ea a apărut. Fără grabă, fără teamă, fără să încerce să se ascundă… Și pasărea a înțeles că i-a păstrat ouăle calde. Și ea, și cele care aveau cuiburi împrejur. Unora le-a intrat chiar în obicei să zbiere, ca să-l cheme când voiau să plece…
– O fi, mormăi, nu prea convinsă. Dar n-are legătură cu…
– Stai, fato, că te lămuresc! Deci, stând în cuiburi în lipsa păsărilor, Josh a băgat de seamă că puii ies din ou tocmai în miezul zilei. Când părinții sunt plecați! Așa că a luat puii din cuiburile unor păsări tinere, care erau la primul lor clocit, i-a împărțit prin alte cuiburi și a pus în locul lor niște momâi din zdrențe și din așchii, mari cam cât mine și înzestrate cu ceva ce aducea a gură larg căscată. Iar păsările le-au adoptat, le-au îndesat cu gândaci și cu pui de șopârle și, fiindcă erau ultimele progenituri din acel an-aici, și le-au pus în marsupii înainte de a pleca. Ei, acum înțelegi?
– Păi, șovăi eu, sigur că înțeleg ce vrei să spui… Dar cred că nu e, că nu poate fi adevărat…
Bert îmi surâde. Ceea ce eu numesc „surâsul lui viclean“.
– Ai crede dacă ai vedea cu ochii tăi?
– Păi, da…, dar… Cum?
– Ascultă, fiecare dintre noi ar încăpea într-un marsupiu. Și Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare într-un cuib… Știi, ar fi încercat chiar el, dar e prea mare…
– Ia stai, îl întrerup. „Josh a spus că o să ne strecoare pe fiecare…“ Clocitorul Josh, subliniez, cu răutate, Josh ăsta știe despre mine? Ați plănuit să mă atrageți în fantasmagoria voastră?
– Ei, Lisa! Nu pe tine anume! Dar nu pot pleca singur, trebuie să iau o fată, să am cu cine face o droaie de copii, ca Joan și Sean… Și, fiindcă tu mi-ai dat prilej să deschid vorba… m-aș bucura să mergi chiar tu cu mine… Apoi, tot surâzând viclean: Dac-ai avea curaj…
– Nu sunt fricoasă! mă oțărăsc. Și adaug, oarecum mai îmblânzită: Dar, Bert, ce-o să mâncăm pe drum?
– Păi nu ți-am spus?! Păsările or să ne hrănească cu șopârle și gândaci. Sunt buni și cruzi, am încercat!

Templul e sus, în partea muntoasă a Insulei, acolo unde ne retragem în Anotimpul Căldurii, pentru că arșița nu ne poate ajunge, tot așa cum, în Anotimpul Ploii, nu ne ajung apele dezlănțuite. Doar în vremea răcoroasă, adică în Anotimpul Păsărilor, ne ridicăm colibe printre cuiburile lor, pe câmpiile din preajma Oceanului. Colibe în care stăm, în fiecare an-aici, ceva mai mult de șase ani-acasă. De fapt, nici istoricii, nici erudiții nu sunt în stare să explice ce e cu măsura asta a timpului: anul-acasă! Dar noi, Lisabertiștii, nu ne îndoim că astfel socoteau vremea Lisa și Bert, în amintirea casei lor, pe care o
numeau Insula Mică.

Ăsta e adevărul, simplu și minunat, pe care hârțogarii nu pot să-l înțeleagă! Pentru că ei nu se mai prosternează, după datini, zile întregi în Templu, în fața celor două statui de păsări cu câte un copilandru în marsupiu. Și nici nu venerează statuia numită Clocitorul Josh, pe care, spune Cartea Sfântă, cu trudă și migală au cioplit-o Lisa și Bert, revărsându-și peste ea recunoștința – un torent de lacrimi transformat în pârâiașul ce se prelinge către Ocean. Recunoștință pentru ce? Cine-a fost Josh?… Doar hârțogarii își pun asemenea întrebări neroade. Noi, Lisabertiștii, știm că acela pe care-l adorau Străbunii Tuturor nu poate fi decât Profetul Sfânt!