Goi in fata destinului - Tudor Popescu

Am gândit si am scris aceasta trilogie parca ascultând o „fuga" de Bach. Sunt reluate si teme, si destine, si evenimente, într-un alt context. De la o piesa la alta, „motivele" se repeta intentionat. Exista o simetrie a evenimentelor si destinelor în constructia trilogiei. Simetria destinelor lui Teicu si Petru sper sa îndemne spectatorul la meditatie. Simetria destinelor lui Nica si Petru merita un gând din partea spectatorului. În simetrie sunt tratate dictatura din prima piesa si dictatura din ultima piesa: deloc identice. În prima parte dictatura si comunismul erau de substanta ruseasca, aveau înfatisare de import. În ultima parte a trilogiei dictatura si comunismul sunt autohtone si poarta sigiliul etniei noastre: mai relaxate si esuate în „bascalie", aducând vizibil a Caragiale. În ultima piesa este o reactie româneasca la comunism. Diferentele socante dintre prima si ultima parte prin asta se explica.

În scena, timpul pare sa fi lucrat spre normalizare, dar nu timpul a fost hotarâtor, ci autohtonizarea. „Calea româneasca" spre comunism a fost mândria noastra. Fondul era acelasi, de fapt, dar câta deosebire în formele de manifestare. Dictatura autohtona a fost mai rafinata, mai parsiva, chiar mai îngaduitoare, deoarece era si mai sigura pe puterea ei. Se instalase, functiona, avea adepti, devenise o institutie „onorabila" recunoscuta si agreata peste hotare, pastrarea aparentelor devenise o necesitate. Dictatura „plutea" peste tot, ameninta cu formele ei de represiune ascunse: nimeni nu mai era azvârlit în închisoare pe o simpla declaratie, dar era „rotat" din functie sau îndepartat pe motive de alta natura decât cele politice, puscaria era înlocuita cu marginalizarea si supravegherea. Erai medic si mârâiai la Bucuresti? Ramâneai tot medic, dar, din necesitati, deveneai medic la Dadârlati si seful de post îti arata atâta simpatie încât venea zilnic sa te vada. Chiar ca sa te întrebe daca nu-ti lipseste ceva.

Trilogia cred ca mai arata ca regenerarea raului este infinita. Florea, Ponor, Stancu supravietuiesc prin adaptare rapida. Ei sunt SIDA societatii noastre contemporane: împotriva lor se pare ca nu exista leac. Problema se pune astazi dramatic: se va gasi antidotul sau se va adapta organismul? Întrebarea este hotarâtoare. Omenirea va descoperi antidotul SIDA sau, pierind un numar imens de indivizi, în cele din urma specia se va adapta genetic si boala va deveni inofensiva, dupa cum sunt regiuni unde sifilisul nu mai produce nici un simptom, fiind asimilat de organism?