Kaputt - Curzio Malaparte

Partea intai
CAII


Le cote de Guermantes


Printul Eugenio de Suedia se opri in mijlocul incaperii. „Ascultati“, spuse.
Printre stejarii din Oakhill si printre pinii din parcul Valdemarsudden, de dincolo de bratul de mare ce patrunde in uscat pana la Nybroplan, in inima Stockholmului, razbatea cu vantul un tanguit trist si plin de dragoste. Nu era chemarea melancolica a sirenelor de pe navele care urcau dinspre mare catre port, nici tipatul incetosat al pescarusilor, era o voce feminina, dispersata si plina de durere.
„Sunt caii de la Tivoli, parcul de distractii ce se afla fata-n fata cu Skansen“, spuse printul Eugenio cu voce joasa.
Ne-am apropiat de ferestrele mari care dadeau inspre parc, sprijinindu-ne fruntea de geamurile usor aburite, de ceata albastra ce venea dinspre mare. Pe cararea care urmarea muchia colinei coborau saltand trei cai albi, urmati de o copila imbracata in galben; traversara o poarta, coborara pana la o plaja ingusta, plina de cutere, de canoe, de barci pescaresti vopsite in rosu si verde.
Era o zi limpede de septembrie, de o delicatete aproape primavaratica. Toamna inrosise deja batranii arbori din Oakhill. Prin bratul de mare, deasupra caruia se ridica promontoriul pe care este construita vila Valdemarsudden, resedinta printului Eugenio, fratele regelui Gustav al V-lea al Suediei, treceau vapoare mari si cenusii, cu imense drapele suedeze, cu o cruce galbena pe un fond azuriu, pictate pe laturi. Stoluri de pescarusi lansau tanguiri ragusite, asemanatoare cu plansetul unui copil. Mai jos, in lungul cheiurilor din Nybroplan si din Strandvägen, se leganau vaporase albe cu nume incantatoare de localitati si insule, facand legatura intre Stockholm si arhipelag. in spatele arsenalului se ridica un nor de fum albastru, pe care zborul unui pescarus il intretaia din cand in cand, asemeni unui fulger alb. Vantul aducea sunetul micilor orchestre din Belmannsro si din Hasselbacken, strigatele multimii de marinari, soldati, fetiscane, copii adunati in jurul acrobatilor, scamatorilor si cantaretilor ambulanti, ce-si petrec toata ziua in fata portilor palatului Skansen.
Printul Eugenio urmarea caii cu o privire atenta si afectuoasa, mijindu-si ochii cu pleoapele lui strabatute de vinisoare verzi. Vazut asa, din profil, in bataia luminii obosite a apusului de soare, chipul sau rozaliu (buzele un pic umflate, pofticioase, cu mustatile albe ce confereau o eleganta aproape copilaroasa, nasul acvilin, fruntea inalta, incoronata de carlionti argintii, ciufuliti ca ai unui copil abia trezit din somn) oferea privirii mele taietura de medalie a unui Bernadotte. Din toata familia regala a Suediei, cel care semana cel mai mult cu maresalul lui Napoleon, fondatorul dinastiei suedeze, era printul Eugenio; profilul sau limpede, ascutit, aproape aspru, se gasea in contradictie cu privirea lui blanda, cu eleganta delicata a felului sau de a vorbi, de a surade, de a-si misca frumoasele maini albe, tipice pentru un Bernadotte, cu degete palide si subtiri. (Fusesem cu cateva zile inainte intr-un magazin din Stockholm ca sa vad goblenurile pe care, in lungile seri de iarna din Palatul Regal, proiectat de Tessin, si in noptile albe de vara din castelul Drottningholm, regele Gustav al V-lea, in mijlocul familiei si a celor mai apropiati demnitari ai Curtii, le cosea cu o eleganta, o delicatete a desenului si a lucrului care aminteau de vechea arta venetiana, flamanda, franceza.) Printul Eugenio nu cosea – el era pictor. in felul sau de a se imbraca se revela acea maniera libera si dezinvolta a Montmartre-ului, de acum cincizeci de ani, pe cand printul Eugenio si Montmartre erau inca tineri. Era imbracat cu o jacheta greoaie din harris tweed de culoarea tutunului, de o croiala demodata, incheiata pana la gat. Peste camasa de un albastru palid, cu dungulite albe, putin decolorate, aseza umbra de un albastru mai dens a unei cravate crosetate, rasucita uneori ca o suvita de par.
„In fiecare zi, la ora asta, coboara catre mare“, spuse printul Eugenio cu voce scazuta. In lumina trandafirie si ireala a apusului de soare, cei trei cai albi, urmati de fetita in galben, erau tristi si nemaipomenit de frumosi. Intrati in apa pana la genunchi, isi leganau capul, fluturandu-si coama in lungul gatului arcuit si nechezau.
Era apusul soarelui. De cateva luni de zile nu mai vazusem soarele apunand. Dupa lunga vara din Nord, dupa nesfarsita zi de vara continua, fara rasarituri si fara apusuri, cerul incepea, in sfarsit, sa se prelinga peste paduri, peste mare, peste acoperisurile orasului, ceva ca o umbra (poate era numai reflexul unei umbre, umbra unei umbre) capata consistenta inspre rasarit. Noaptea se nastea incet-incet, o noapte afectuoasa si delicata, iar inspre apus cerul ardea peste paduri, peste lacuri, scorojindu-se in flacara asfintitului ca o frunza de stejar in jarul mocnit al toamnei.
Printre arborii parcului, in fundalul acelui palid si inconsistent peisaj nordic, copiile Ganditorului lui Rodin si a Victoriei de la Samotrace, cioplite intr-o marmura prea alba, aduceau aminte intr-un mod neasteptat si evident de gustul parizian al unui fin de siecle decadent si parnasian, care capata la Valdemarsudden ceva arbitrar, inselator. Pana si in sala uriasa, unde noi ne gaseam cu fruntile lipite de geamurile de cristal ale ferestrelor largi – era camera in care printul Eugenio studia si lucra –, pana si acolo staruia ecoul lanced si dezacordat al estetismului parizian de prin anii 1888, pe cand printul Eugenio avea un atelier la Paris (locuia in rue de Monceau, sub numele de Monsieur Oscarson) si era elevul lui Puvis de Chavannes si al lui Bonnat. Pe pereti se aflau cateva din panzele sale de tinerete, peisaje din ile de France, de pe Sena, din Vallée de Chevreuse, din Normandia, portrete ale unor modele cu pletele rasfirate pe spatele gol, tablouri de Zorn si de Josephson. Ramuri de stejar, cu frunze purpurii strabatute de vinisoare de aur, se rasfrangeau din amfore de portelan de Marieberg, din vase de Rörstrand, pictate de Isaac Grünevald in maniera lui Matisse. O soba mare din majolica alba, cu un relief reprezentand doua sageti incrucisate, peste care se gasea o coroana nobiliara inchisa, ocupa un colt al incaperii. intr-un vas de cristal de Orrefors inflorea o frumoasa mimoza, pe care printul Eugenio o adusese cu sine dintr-o gradina din sudul Frantei. Am inchis ochii pentru o clipa: era chiar mireasma Proventei, parfumul Avignon-ului, din Names si Arles, iar eu il inspiram; parfumul Mediteranei, al Italiei, parfumul din Capri.