Alegerea lui Hobson - Robert J. Sawyer

CAPITOLUL 1
IANUARIE 1995

Sandra Philo examina amintirile lui Peter Hobson. Grozavia, afla ea, incepuse in 1995, cu saisprezece ani in urma. Pe atunci, Peter Hobson nu se afla in centrul unei controverse despre stiinta si credinta care zguduia lumea din temelii. Nu, pe vremea aceea avea douazeci si sase de ani, tocmai absolvise Universitatea din Toronto si urma cursurile de masterat in inginerie biomedicala. Era un student pe cale sa traiasca socul vietii sale...


Telefonul suna in camera de camin a lui Peter Hobson.
– Avem un les proaspat, auzi el vocea lui Kofax. Esti amator?
Un les. Un cadavru. Peter incerca sa se obisnuiasca cu limbajul grosolan al lui Kofax. Se freca la ochi ca sa-si alunge somnul.
– D-d-d-a.
Se stradui sa fie mai convingator:
– Sigur, zise. Sigur ca da.
– Mamikonian o sa inceapa cioparteala, ii spuse Kofax. Tu poti sa te ocupi de electrocardiograf. O sa faci practica, nu gluma.

Mamikonian. Chirurg de transplanturi cu studii la Stanford. In jur de saizeci de ani, cu maini sigure, ca de statuie. Recoltare de organe. Dumnezeule, da, sigur ca voia sa participe.
– Cat de repede?
– In vreo doua ore. Pustiul e dependent de aparate – mentin carnea proaspata. Mamikonian e plecat in Mississauga. Cam atat ii trebuie sa ajunga aici si sa se pregateasca.
Un pusti, zisese Kofax. Viata unui pusti s-a sfarsit prea devreme.
– Ce s-a intamplat? intreba Peter.
– Accident de motocicleta. L-a lovit un Buick din lateral si l-a proiectat in aer. Un adolescent.

Peter scutura din cap.
– Vin si eu, rosti el.
– Sala de operatii numarul trei. Pregatirea incepe intr-o ora, mai spuse Kofax, apoi inchise.
Peter se imbraca in graba.

N-ar fi trebuit s-o faca, stia, dar nu se putea abtine. In drum spre sala de operatii, se opri la secretariatul de la Urgente si verifica fisele de pe suportul rotativ. Un tip cusut dupa ce a trecut printr-o vitrina. O mana rupta. O plaga prin injunghiere. Crampe la stomac. Aha!

Enzo Bandello, saptesprezece ani.
Accident de motocicleta, exact cum il informase Kofax.
O asistenta se apleca peste umarul lui Peter. Pe ecusonul ei scria Sally Cohan. Se incrunta.
– Bietul baiat, rosti ea. Am un frate de varsta lui. Parintii sunt in capela, adauga dupa o scurta pauza.
Peter inclina din cap.
Enzo Bandello, isi zise. Saptesprezece ani.

Incercand sa-l salveze pe pusti, cei de la traume ii dadusera dopamina si-l deshidratasera intentionat, sperand sa reduca inflamatia creierului, provocata de rana grava de la cap. Prea multa dopamina insa afecteaza muschiul cardiac. Conform diagramei, la 2:14 a.m. au inceput sa i-o elimine din organism si sa-i pompeze lichide. La ultima citire, baiatului tot nu-i scazuse tensiunea – efectul dopaminei –, dar trebuia sa scada curand. Peter rasfoi paginile. Un raport de serologie: Enzo nu avea hepatita si SIDA. Hemograma si timpul de sangerare erau si ele normale. Un donator perfect, se gandi Peter. Tragedie sau miracol? Organele lui ar salva sase vieti. Mamikonian ii va scoate mai intai inima – o interventie de treizeci de minute. Apoi ficatul – doua ore. Pe urma nefrologii ii vor scoate rinichii intr-o ora. Dupa aceea, corneele. Apoi oasele si alte tesuturi.


N-o sa mai ramana prea multe de ingropat.
– Inima pleaca la Sadbury, spuse Sally. Testul de compatibilitate a iesit excelent.
Peter puse fisa la loc pe suportul rotativ si trecu prin usile duble care conduceau spre celelalte aripi ale spitalului. La sala de operatii numarul trei duceau doua culoare asemanatoare. Il alese pe cel care trecea pe langa capela.
Nu era o persoana religioasa. Familia lui, care lo -cuia in Saskatchewan, era formata din protestanti canadieni albi. Ultima oara cand intrase intr-o bise rica fusese la o nunta. Inainte de asta, la o inmormantare. Din hol, ii zari pe parintii baiatului. Stateau pe o banca din mijloc. Mama suspina incet. Tatal o tinea cu bratul pe dupa umeri. Era un barbat cu ten foarte bronzat, intr-o camasa cadrilata, murdara de ciment. Zidar, probabil. O multime de italieni din Toronto, din generatia lui, lucrau in constructii. Venisera aici dupa al Doilea Razboi Mondial, fara sa stie o boaba de engleza, si faceau munci grele, ca sa le asigure copiilor o viata mai buna.
Acum, baiatul acestui barbat era mort.

Capela nu era legata de o credinta anume, dar tatal privea in sus, de parca s-ar fi uitat la un crucifix de pe perete, la Iisus atarnand pe el. Isi facu cruce.
Undeva, in Sudbury, stia Peter, cineva sarbatorea.
Avea sa primeasca o inima; viata lui avea sa fie salvata.
Undeva, cineva se bucura.
Nu si aici.

Isi continua drumul pe coridor.