|
Caini de diamant
1
M-am intalnit cu Childe in Monumentul Celor Optzeci.
Era una dintre acele zile in care aveam tot acel loc numai pentru mine, sa ma plimb dintr-o parte in alta fara sa vad pe altcineva; doar pasii mei tulburau atmosfera funebra de tacere si nemiscare. Vizitam mormantul parintilor mei. Arata destul de modest: un bloc neted de obsidian, in forma unui metronom, fara alte decoratiuni decat cele doua camee cu portrete, de forma unor elipse. Singura parte care se misca era axul negru, atasat de baza altarului, care se balansa inainte si inapoi cu o lentoare distinsa. Mecanismele din interior ii incetineau pendularea, care numara zilele si anii cu fiecare balans.
In cele din urma, doar masuratorile precise ii vor putea detecta miscarea.
Priveam acel ax cand o voce mi-a distras atentia.
– Iar vizitezi mortii, Richard?
– Cine-i acolo? am intrebat, privind in jur si recunoscandu-l vag pe vorbitor, dar nestiind sigur de unde sa-l iau.
– Doar o alta fantoma.
Mai multe variante posibile – rapire, asasinare – mi-au trecut prin minte, in timp ce ascultam vocea adanca si sarcastica a barbatului, inainte de a inceta sa ma mai flatez singur ca meritam atata atentie. Apoi, barbatul iesi dintre cele doua morminte aflate la mica distanta de metronom.
– Dumnezeule! am exclamat.
– Acum ma recunosti?
Zambi si se apropie: era la fel de inalt si impunator cum mi-l aminteam. De la ultima noastra intalnire pierduse coarnele de drac, fusesera intotdeauna doar o fandoseala bioinginereasca, dar era inca ceva satanic in aparitia lui, impresie datorata si barbisonului mic si ascutit, pe care si-l lasase intre timp.
Venind inspre mine ridica un vartej de praf, care lasa sa se inteleaga ca nu este o proiectie.
– Am crezut ca esti mort, Roland.
– Nu, Richard, spuse el, apropiindu-se sa-mi stranga mana. Dar cu siguranta este efectul pe care am dorit sa-l obtin.
– De ce? l-am intrebat.
– Poveste lunga.
– Atunci, incepe cu inceputul.
Roland Childe atinse cu mana altarul lucios al parintilor mei.
– N-as fi crezut ca-i stilul tau.
– Atat am reusit sa fac, luptand cu ceva mai ostentativ si morbid. Dar nu schimba subiectul. Ce s-a intamplat cu tine?
Isi retrase mana, lasand o urma usor umeda.
– Mi-am inscenat propria moarte. „Cei Optzeci“ au fost acoperirea perfecta. A fost mai bine ca totul a mers ingrozitor de prost. Nici daca as fi vrut nu ar fi iesit asa. Nu te pot contrazice, am zis in sinea mea.
Mersese ingrozitor de prost.
Cu peste un secol si jumatate in urma, un grup de cercetatori, condus de Calvin Sylveste, reveni la vechea idee a copierii esentei unei fiinte umane intr-o simulare pe calculator. Procedura, aflata atunci in faza incipienta, avea dezavantajul ca omora subiectul. Totusi, se gaseau voluntari, iar parintii mei fusesera printre primii care se inscrisera in program si sprijinisera experimentele lui Calvin. Ii oferira protectie politica atunci cand puternicul lobby al celor de la Mixmaster se opusese proiectului si fusesera printre primele persoane scanate.
Cu nici patrusprezece luni mai tarziu, simularile lor fusesera de asemenea printre primele facute praf.
Nici una nu a mai putut fi restartata. Mare parte din proiectul Celor Optzeci se prabusise, si doar o mica parte ramasese neafectata.
– Cu siguranta il urasti pe Calvin pentru ceea ce a facut, spuse Childe, cu o voce la fel de sarcastica.
– Te-ar mira daca as spune ca nu?
– Atunci de ce ai pornit atata scandal impotriva familiei lui dupa acea tragedie?
– Pentru ca am simtit ca trebuie sa se faca dreptate.
M-am intors cu spatele la mormant si am plecat, curios sa vad daca ma va urma.
– Mi se pare corect, spuse el. Dar impotrivirea te-a costat mult, nu-i asa?
M-am oprit langa ceva ce parea o sculptura foarte realista, dar cu siguranta era un cadavru imbalsamat.
– Cum adica?
– Expeditia de pe Resurgam, desigur, care intamplator era finantata de Casa Sylveste. De drept, s-ar fi cuvenit sa iei parte la ea. Erai Richard Swift, ce Dumnezeu! Ti-ai petrecut cei mai frumosi ani din viata gandindu-te la posibilele tipuri de organe senzitive ale extraterestrilor. Ar fi trebuit sa existe un loc pentru tine pe acea nava, si tu stiai asta foarte bine.
– Nu a fost chiar atat de simplu, am spus, plecand mai departe. Exista un numar limitat de locuri disponibile, si aveau nevoie mai intai de stiintele practice: biologi, geologi, ceva de genul asta. Dupa ce s-au ocupat locurile esentiale, pur si simplu nu a mai fost unul pentru un visator abstract ca mine.
– Si faptul ca ai enervat Casa Sylveste nu a avut nici o legatura? Las-o balta, Richard!
Am coborat niste scari pana la nivelul inferior al Monumentului. Peste curtea interioara se intindeau o multime de sculpturi zimtate: impletituri de pasari metalice. Un grup de vizitatori se apropia, impreuna cu insotitorii si o multime de camere de filmat plutitoare, mici si sclipitoare. Childe trecu printre vizitatori, incruntandu-se plictisit, fara sa recunoasca pe nimeni, desi unul sau doi dintre ei erau cunostinte vagi de-ale mele.
|
Cosul se actualizeaza...
