|
1
Inainte de a intra in camera consiliului suprem, Gabriel Baines isi trimise simulacrul palavragind inainte, ca sa vada daca nu cumva avea sa fie atacat. Simulacrul – fabricat cu maiestrie, astfel incat sa-i semene in fiecare detaliu – facea multe lucruri, intrucat era opera inventivului clan al manilor, dar pe Baines nu-l interesa decat folosirea lui in scopuri de aparare; autoapararea fusese singurul lui sens in viata, de unde solicitarea de a deveni membru al enclavei paranilor, din Adolfville, de la capatul de nord al satelitului.
Desigur, Baines iesise din Adolfville de multe ori, dar se simtise in siguranta – sau relativ in siguranta – numai aici, in interiorul acestor ziduri temeinice, in orasul paranilor. Ceea ce dovedea ca cererea sa de a fi membru al clanului nu era nefondata, vreo tehnica simulata prin care sa-si castige intrarea in cea mai solid construita, trainica si rezistenta zona urbana de oriunde. Fara indoiala Baines era sincer… de parca ar fi putut exista vreo indoiala asupra lui.
De exemplu, vizita la baracile incredibil de degradate ale clanului hebilor. De curand, fusese trimis in cautarea membrilor fugari ai unei brigazi de munca; fiind hebi, probabil se straduisera sa ajunga inapoi in Gandhitown. Dificultatea era ca toti, cel putin pentru el, aratau la fel: creaturi aduse de spate, murdare, in haine jegoase, care se hlizeau si nu se puteau concentra asupra niciunei proceduri complicate. Erau utili doar pentru munca manuala, nimic mai mult.
Dar, cu nevoia constanta de a imbunatati pe apucate fortificatiile din Adolfville impotriva atacurilor manilor, munca manuala era actualmente la loc de cinste. Si nici un paran nu si-ar fi murdarit mainile. Oricum, printre baracile darapanate simtise o teroare pura, un sentiment de nesiguranta de o intindere aproape infinita printre cele mai de jos realizari umane; era o groapa de gunoi plina de locuinte de carton, nelocuibila. Insa hebii nu protestau. Traiau printre propriile lor deseuri, intr-un soi de echilibru.
Astazi, la intalnirea bianuala a consiliului reprezentantilor tuturor clanurilor, hebii vor avea probabil un purtator de cuvant; faptul ca el insusi vorbea in numele paranilor il obliga sa se aseze in aceeasi camera cu un heb imputit – literal vorbind. Iar asa ceva nu-i prea facea misiunea onorabila. Probabil si anul acesta va veni Sarah Apostoles, grasana cu parul nepieptanat.
Dar si mai amenintator va fi reprezentantul manilor. Pentru ca, la fel ca orice paran, Baines era ingrozit de orice man. Violenta lor neobosita il toca, nu o putea intelege, atat era de lipsita de scop. Ani intregi ii considerase pur si simplu ostili. Dar asta nu ii explica. Lor le placea violenta: exista un deliciu pervers in a distruge lucrurile si a-i intimida pe ceilalti, in special pe cei din clanul paranilor, asa cum era el. Numai ca stiind asta nu-i era de ajutor, era in continuare inspaimantat anticipand confruntarea cu Howard Straw, delegatul manilor.
Simulacrul se intoarse suierand astmatic, cu un zambet teapan pe trasaturile artificiale asemanatoare cu ale lui.
– Totul e in ordine, domnule. Nu am intalnit nici un gaz letal, descarcari electrice de intensitate periculoasa, otrava in carafele cu apa, nici o deschizatura pentru armele laser, nici un dispozitiv letal ascuns.Sugerez ca puteti intra in siguranta.
Se opri, ramanand tacut.
– Nu te-a abordat nimeni? intreba Baines prudent.
– Inca nu era nimeni inauntru. Bineinteles, cu exceptia unui heb care matura podeaua.
Baines, ca urmare a unei vieti intregi de siretenie protectoare, crapa doar putin usa pentru a obtine esentialul: o privire de o clipa spre heb.
Acesta, un barbat, matura in felul sau lent, monoton, cu obitnuita expresie stupida a celor din clanul lui intiparita pe chip, de parca munca l-ar fi amuzat. Probabil ca ar fi putut s-o tina asa luni de-a randul, fara sa se plictiseasca; nu se saturau de nici o sarcina, fiindca nu intelegeau nici macar conceptul de diversitate. Desigur, reflecta Baines, in simplitate exista o oarecare virtute. Fusese, de exemplu, impresionat de faimosul sfant heb, Ignatz Ledebur, care radia spiritualitate in timp ce colinda din oras in oras, raspandind caldura personalitatii sale inofensive. Acela cu siguranta nu avea nimic periculos…
Iar cel putin hebii, chiar sfintii lor, nu incercau sa converteasca oamenii asa cum faceau misticii skizi. Nu cereau decat sa fie lasati in pace, pur si simplu nu doreau sa fie agasati de viata, si cu fiecare an se lepadau din ce in ce mai mult de complicatiile traiului. Se intorceau, se gandi Baines, la starea de leguma, ceea ce pentru un heb insemna idealul. Verificandu-si pistolul laser – era in regula – decise ca putea intra. Asa ca pasi in sala de consiliu, lua un scaun, apoi brusc il schimba cu altul, primul fusese prea aproape de fereastra, ar fi reprezentat o tinta prea buna pentru cineva de afara.
Ca sa se distreze in timp ce astepta sosirea celorlalti, se hotari sa-l provoace pe heb.
– Cum te cheama? intreba.
– J-Jacob Simion, zise hebul, continuand sa mature
cu rictusul standardizat neschimbat; unul ca el nu stia
niciodata cand era provocat. Sau, daca stia, nu-i pasa.
Apatie fata de orice: asta ii caracteriza.
|
Cosul se actualizeaza...
