Exploratorul - Jack McDevitt

PROLOG
„Ii sfatuim pe distinsii nostri oaspeti sa nu se avante astazi decat pe pista Blue Run, nu si pe celelalte. In toata zona pentru schiat domina inca pericolul avalanselor. Ar fi mai prudent sa ramana in cabana sau sa-si petreaca ziua in oras.“


1398, CALENDARUL RIMWAY

Wescott stia ca e mort. Nici Margaret nu prea mai avea sanse. Nici fiica lui. Urmase instructiunile si ramase in cabana, iar acum zacea sub tone de gheata si stanci. Auzea suspine si tipete pierdute in bezna care-l inconjura.

Tremura de frig, cu bratul drept zdrobit si imobilizat sub o grinda cazuta. Nu mai simtea durerea. Nici bratul. Se gandi la Delia. Viata ei abia incepuse, iar acum mai mult ca sigur se stinsese. Ii curgeau lacrimile pe obraji. Fusese atat de nerabdatoare sa vina. Inchise ochii si incerca sa se resemneze. Sa se inchipuie la bordul Soimului, unde o cunoscuse pe Margaret. Fusesera ani nepretuiti. Stiuse ca va veni ziua cand va dori sa se intoarca in timp si s-o ia de la inceput. Soimul.

Dumnezeule... Ii trecu prin minte ca, daca Margaret n-a scapat din cladire, descoperirea lor a murit odata cu ei. Delia stia despre ea, dar era prea tanara ca sa inteleaga. Nu spusesera nimanui! Doar lui Mattie. Mattie stia. Facu eforturi disperate sa se elibereze de sub grinda. Incerca sa-si schimbe pozitia si s-o impinga cu picioarele. Trebuia sa supravietuiasca pana va ajunge sa le povesteasca. Cine stie... Dar Margaret nu era moarta. Nu putea fi moarta.
Te rog, Doamne!

Tipetele si urletele din jur se calmasera, acum se auzeau doar gemete sporadice. Cata vreme trecuse? I se paru ca se scursesera ore intregi de cand se daramase cabana peste ei. Unde erau salvamontistii? Isi asculta respiratia greoaie. Podeaua se zguduise o data, apoi inca o data. Pe urma, cand zguduiturile incetasera, cand toata lumea din sufragerie crezuse ca s-a terminat, venise bubuitura. Oamenii se privisera unul pe altul, cativa se ridicasera s-o ia la fuga, ceilalti ramasera pe scaune, ingroziti, luminile se stinsesera, iar peretii se daramara. Era sigur ca se crapase podeaua si ca era blocat in pivnita. Oricum, nu avea prea mare importanta. Auzi sirene indepartate. In sfarsit... Impinse grinda care-i tintuia bratul.

Parca nu mai avea nici o legatura cu propriul corp. Se retrasese in minte si de acolo privea in jur, ca un spectator ascuns intr-o pestera. Sub el, pamantul se cutremura din nou.
Voia sa creada ca Margaret supravietuise. Margaret cea plina de viata, nemuritoare, prevazatoare, care nu era niciodata luata prin surprindere. Imposibil sa se fi lasat prinsa in nenorocirea asta, zdrobita sub daramaturi in clipa aceea de groaza. Se dusese in camera sa-si ia un pulover. Plecase doar cu cateva minute inainte de a se intampla dezastrul. Urcase pe scara si disparuse din viata lui pentru totdeauna.

Si Delia. In apartament. Opt anisori. Bosumflata pentru ca nu-i daduse voie sa plece singura, nu-mi pasa daca se spune ca Blue Run e lipsita de pericole, o sa asteptam pana auzim ca totul e in regula. Apartamentul era la etajul al treilea, in partea din fata a cladirii. Poate ca scapase. Se ruga ca aman- doua sa fie undeva, afara, in zapada, ingrijorate din cauza lui .

Cand fusese emisa avertizarea, spusesera ca erau in siguranta in cabana. Era solida, trainica. Ramaneti inauntru si nu veti pati nimic. La noi nu cad avalanse.
Zambi in intuneric.

Statusera in sufragerie cu noua lor cunostinta, Breia Nu-stiu-cum, din orasul lui natal, cand Margaret se ridicase, zisese ceva de genul voi doi sa nu mancati toate ouale, lipsesc doar un minut, apoi a plecat. Un grup de schiori statea la usa din fata, gata de plecare, plangandu-se, nemultumiti, de nivelul de precautie din cabana si de faptul ca Blue Run era o pista pentru incepatori. Doua cupluri erau asezate printre ghivecele cu plante si sorbeau din pahare. Un barbat solid, cu alura de judecator, cobora pe scara in spirala. O femeie tanara, intr-o jacheta gri-verzui, tocmai se asezase la pian si incepuse sa cante.

Probabil ca Margaret de-abia ajunsese in camera, la prima zguduitura. Mesenii se uitasera in jur, cu ochii deschisi larg, surprinsi. Cand veni a doua, incaperea se umplu de teama. Nu tipa nimeni, din cate isi amintea, dar oamenii isi trasera scaunele si se repezira spre iesiri.
Breia, o profesoara intre doua varste, bruneta, aflata in vacanta, se uita pe fereastra, incercand sa vada ce se petrece. Din unghiul in care statea el nu se vedea nimic, dar i se facu parul maciuca atunci cand femeia, cu respiratia taiata si voce inspaimantata, sopti: Fugi! Fara sa mai spuna ceva, isi impinse scaunul si-o lua la goana.