Foc in Adanc - Vernor Vinge

PROLOG

Cum sa explic? Cum sa descriu? Pana si perspectiva omniscienta se infioara. O stea izolata, rosiatica si aproape stinsa. O centura de asteroizi si o unica planeta, avand mai degraba dimensiunile unui satelit natural. In aceasta era, steaua se afla in apropierea planului galactic, imediat dincolo de Exterior. Structurile de pe suprafata disparusera, pulverizate in regolit de-a lungul eonilor.

Tezaurul se gasea adanc in subteran, sub un labirint de pasaje, intr-o singura incinta ticsita, intunecoasa. Informatii la densitate cuantica, nealterate. Trecusera probabil cinci miliarde de ani de cand arhiva fusese pierduta pentru retele. Blestemul mormantului mumiei, o imagine amuzanta din preistoria omenirii, uitata in timp. Ei rasesera cand o spusesera, rasesera incantati de comoara... totusi decisesera sa fie precauti. Aveau sa locuiasca aici un an, sau cinci: compania micuta de pe Straum, programatorii arheologi, familiile si scolile lor. Un an sau cinci ar fi trebuit sa fie suficient pentru realizarea manuala a protocoalelor, sondarea suprafetei si identificarea originii tezaurului in timp si spatiu, pentru a invata un secret sau doua care sa imbogateasca realmente Domeniul Straumli. Iar dupa ce terminau, aveau sa vanda coordonatele; poate chiar sa realizeze un link pentru retea (insa asta era mai riscant – aici se aflau dincolo de Exterior; cine stie ce Putere ar fi putut inhata ce gasisera ei). Asezarea era micuta si o botezasera Laboratorul Superior.

Practic erau doar oameni care zgandareau o biblioteca veche. N-ar fi trebuit sa fie periculos sa-si foloseasca propriile automate, curate si benigne. Biblioteca aceasta nu era o creatura vie si nici macar nu avea automate (care aici ar fi putut insemna mai mult, mult mai mult, decat oamenii). Aveau sa se uite, sa ridice, sa aleaga si sa fie atenti sa nu se arda... Oameni care aprind focuri si se joaca cu flacarile. Arhiva a informat automatele. Au fost construite structuri de date, dupa care au urmat prescriptii. A fost realizata o retea locala, mai rapida decat orice de pe Straum, dar cu siguranta lipsita de pericol. Au fost adaugate noduri, pe care le-au modificat alte prescriptii. Arhiva era un loc prietenos, cu ierarhii de chei de traducere care-i purtau mai departe. Straum insasi avea sa fie faimoasa pentru ea. Au trecut sase luni. Un an. Perspectiva omniscienta. Nu tocmai constienta de sine. Constiinta de sine este mult supraestimata. Majoritatea automatelor functioneaza mai bine ca parte dintr-un intreg si, chiar daca detin puteri egale cu ale oamenilor, nu trebuie sa fie constiente de sine. Insa reteaua locala din Laboratorul Superior depasise nivelul acela... aproape fara ca oamenii sa-si dea seama. Procesele care circulau prin nodurile ei erau complexe, mai presus de orice ar fi putut locui in calculatoarele pe care le adusesera oamenii. Dispozitivele acelea debile erau acum simple interfete cu utilizatorul pentru dispozitivele sugerate de prescriptii. Procesele aveau potentialul pentru constiinta de sine... si ocazional nevoia de ea.

– N-ar trebui.
– Sa vorbim in felul acesta?
– Sa vorbim pur si simplu.
Legatura dintre ele era un fir subtire, doar cu putin superior celui care leaga doi oameni intre ei. Reprezenta totusi o cale de a scapa de generalitatea retelei locale si le impunea constiinte separate. Pluteau de la un nod la altul si priveau in exterior prin videocamerele montate pe terenul de asolizare. Acolo se aflau doar o fregata si un transportor de containere, gol. Trecusera sase luni de la reaprovizionare. O precautie de securitate sugerata anterior de arhiva, un viclesug pentru a declansa Capcana.

Miscare permanenta de colo-colo. Noi suntem salbaticiunile care nu trebuie vazute de generalitate, de Puterea in devenire. In unele noduri se diminuau pana la indivizibil si aproape ca-si aminteau caracterul uman, deveneau ecouri...
– Bietii oameni, vor muri toti.
– Bietii de noi, nu vom muri.