|
TRIBURILE DE PE BELA
Albert E. Cowdrey
Traducere din limba engleza
Gabriel Stoian
ALBERT E. COWDREY a abandonat o slujba in administratia de stat pentru a-si incerca norocul in domeniul scrisului. Pana in prezent, lucrarile literare i-au aparut aproape exclusiv in The Magazine of Fantasy & Science Fiction, unde, in ultimii ani, a publicat o serie de povestiri care s-au bucurat de succes, majoritatea scrise in genul horror supranatural, actiunea multora dintre ele desfasurandu-se intr-un New Orleans bantuit de demoni si magie neagra. In 2000, s-a indepartat pe neasteptate de acest gen, abordand in schimb genul science fiction, reusind doua dintre cele mai bune povestiri ale anului, Crux (care a aparut in Antologiile Dozois 18) si Mosh, o urmare a primeia, care au fost extinse in 2004, devenind un roman intitulat Crux. Desi majoritatea realizarilor lui Cowdrey se incadreaza in domeniul fantasy, el continua sa intreprinda ocazional cate o incursiune si in science fiction, cu rezultate care ii fac pe cititori sa regrete ca nu apeleaza mai des la acest domeniu, ca in povestirea extrem de atragatoare si plina de incordare ce urmeaza, o aventura asternuta ca pe vremuri, care ne duce pe o lume ciudata si clocotitoare, unde localnicii sunt mai mult decat nelinistiti... Cowdrey locuieste in New Orleans, desi ar fi preferabil sa nu intrebam daca orasul lui este la fel de inspaimantator ca acela din povestirile sale fantasy.
Documente stranse de Onorabila Comisie care a investigat tragedia petrecuta pe planeta Bela si Hotararea luata in baza acestora.
Proba numarul (1)
Extrase din agenda lui Kohn, Robert Rogers, colonel din Fortele de Securitate
Ma simt de parca nu am ateriza, ci am executa un picaj. Infruntand un strasnic vant din fata, naveta transportorului lupta impotriva vantului si ploii pana cand iesim din plafonul gros de nori, ajungand deasupra marii de un albastru intunecat. Ne indreptam spre un promontoriu mic si stancos, care se detaseaza din linia neclara a coastei.
Construita din duroplast verde, platforma de aterizare pentru navete seamana cu un smarald mare, dar fals, montat intr-un inel de spuma. Jeturile motoarelor de franare ard platforma, iar din ea se ridica nori involburati de aburi. Cum sunt singurul pasager, mi se permite sa parasesc naveta inainte ca robotii ei ruginiti sa inceapa operatiunile de incarcare. O adevarata armata de lingouri sclipitoare – aur, titan si alte metale al caror nume nu mi-e cunoscut – sta in pozitie de drepti, siroind sub ploaie, abia asteptand calatoria prin spatiu. Doua garzi cu fete de idioti (barbat si femeie), pe care ii cheama Vizbee si Smelt, imi iau bagajele, priviti cu ochi tristi de Julia Mack, capitan din Fortele de Securitate. Omologul meu localnic ma saluta, iar eu – minciuna sfruntata – afirm ca sunt incantat sa ma aflu acolo.
– Chiar daca acum ai fi incantat, asta nu va tine mult.
– Trebuie sa le inapoiem arkienilor mlastina asta nenorocita, adauga Vizbee.
– Liniste! trambiteaza Capitanul Mack si, fara alte comentarii, garzile imi incarca lucrurile intr-un mic aparat de zbor care, cu profilurile de zbor stranse, asteapta intr-un hangar.
In timp ce urc, simt cele patru sau cinci kilograme in plus pe care le am pe planeta asta – de asemenea, percep in aer un gust ciudat, ca de sampanie. Poate ca oxigenul suplimentar ma va ajuta sa duc mai usor greutatea in plus. Ori poate doar sa ma imbete.
Bun venit pe Planeta Bela, amice.
Pe deasupra stancilor invesmantate in negura, printr-o vijelie pornita dinspre mare, gonim catre Baza Principala. Mack socoteste ca totul e minunat.
– Aici m-am nascut, spune ea cu mandrie, iar glasul puter- nic reverbereaza in cabina. Singurul copil nascut vreodata aici. S-au incalcat reglementarile companiei, desigur; mama lua anticonceptionale, dar ceva n-a mers, probabil. Ai mei au murit intr-un accident minier si m-au crescut cei din colonie. Acum, de cand cu crimele astea, se vorbeste tot mai insistent despre inchiderea minelor. Oamenii spun ca vom pleca acasa, dar pentru mine, aici e casa.
– Daca te pot ajuta sa prindem ucigasul, ii spun, minele vor fi exploatate in continuare.
Mirosul de neincredere se combina cu cel umezeala si mucegai al uniformei, dar si cu acela de fixativ al perucii negre, care face parte din tinuta ei obligatorie. Iisuse, ce femeie uriasa, cred ca are in jur de nouazeci de kilograme. Si totusi nu e labartata. Coapsa ei, presandu-se de a mea pe bancheta, e la fel de tare ca a unui taur.
Viram spre vest, sau nord, pe deasupra estuarului unui fluviu lat, care se varsa invartejit in mare, improscand valuri de spuma. O turma de creaturi marine enorme se ridica la unison, ca niste dansatori, apoi dispar din nou in adancuri. Observ in treacat sclipirea unor colti lungi. Apoi alunecam lin catre o stanca mare, acoperita de un manunchi de domuri, depozite de semiplast si coridoare de legatura, totul amintind de o ferma de pasari.
Ei... dar ce naiba e asta?
Dedesubtul valmasagului, se vad blocuri uriase de piatra, fasonate si potrivite unul langa altul ca piesele unui puzzle. Cum adica, am calatorit mai bine de patru ani lumina ca sa descopar ca incasii au ajuns aici inaintea mea?
– Bun venit la Zamok, domnule colonel, spune capitanul Mack, asezand nava cu pricepere pe cercul cenusiu al platformei ude de ploaie.
Cand eram mic, imi placea nespus de mult sa ascult aventurile batranului Navigator Maiakovski – exploratorul celor O Mie de Lumi, dupa cum suna unul dintre manualele mele, rostind totul cu un glas limpede si detasat, glas pe care inca il mai aud in vis.
El a numit aceasta lume Bela, cuvant ce inseamna alb. Cand am vazut-o din spatiu, am crezut ca a botezat-o astfel datorita vaporilor de apa, care o fac sa luceasca aproape la fel ca Venus.
Insa ma inselam.
– Cateva informatii, ma anunta Mack, si-mi intinde un cub de memorie, cand ajungem la ghiseul Sosiri si Plecari.
Il conectez la agenda mea si ascult alene, in vreme ce un robofunctionar introduce datele mele in computerul coloniei. Cubul imi povesteste multe lucruri pe care le cunosc deja. Despre orbita demential de excentrica a planetei Bela. Ii trebuie circa 241 de ani ca sa-si termine circuitul inspaimantator de lung. Despre anotimpurile nesfarsite, ale caror temperaturi extreme – arsita si ger – sunt rezultatul caii orbitale, nu al inclinarii axei sale, care este de doar doua grade. Trasaturi asemanatoare cu ale Pamantului: se roteste de la vest spre est si ziua sa are durata de 22,7 ore, la care adaptarea ar trebui sa nu constituie defel o problema, chiar si pentru unul ca mine (eu am necazuri cu ritmurile circadiene).
|
Cosul se actualizeaza...
