Regimul, partidele si sistemul politic din Romania - Cristian Preda, Sorina Soare

PARTEA INTAI
 
REGIMUL

 
1. ORIGINEA REVOLUTIONARA SI TRADITIA ALEGERILOR

Actualul regim politic romanesc s-a nascut din revolutia anticomunista produsa in decembrie 1989, cea mai violenta din fostul bloc sovietic, dar si cea mai rapida. O butada care circula la inceputul anilor nouazeci spunea ca daca in Polonia s-au scurs 10 ani intre nasterea sindicatului Solidarnosc si rasturnarea regimului, daca Ungariei i-au trebuit 10 luni pentru a scapa de kadarism, iar Cehiei 10 zile pentru a organiza revolutia de catifea, Romania a avut nevoie de numai 10 ore ca sa puna capat regimului ceausist. Viteza schimbarii nu este insa un barometru de calitate, cu atat mai mult atunci cand alternativa nu este evidenta. Folosind o metafora a lui Leszek Kolakowski, care descria dezmembrarea regimurilor comuniste in Europa centrala utilizand imaginea unei coji de ou crapate, cu un embrion bine dezvoltat inauntru, am putea spune ca in Romania coaja regimului comunist era, de buna seama, profund fisurata, fara insa ca un embrion sau, altfel spus, o solutie alternativa sa poata fi identificata.


Spre deosebire de Polonia, Ungaria, Cehoslovacia sau chiar Bulgaria, in cazul romanesc alternativa la regimul comunist incarnat de Nicolae Ceausescu nu avea contururile clare, iar solutia schimbarii nu avea sa fie transparenta si radicala. Altfel spus: dincolo de surpriza caderii bruste a regimului Ceausescu, geneza postcomunismului romanesc este marcata de o criza de identitate, legitimitatea lui vadindu-se foarte repede confuza si controversata.


In consecinta, evenimentele din decembrie 1989 au fost percepute in acelasi timp ca „neasteptate si obscure“: „obscure“, intrucat nu se stie „ce s-a intamplat de fapt“ si „neasteptate“, intrucat nu existau inainte de 1989 „grupuri organizate, cunoscute la scara nationala“, structuri non-violente capabile sa negocieze tranzitia cu reprezentantii Vechiului Regim si, in acest fel, indreptatite sa isi aproprie meritul de a fi schimbat soarta tarii guvernul comunist apare foarte tarziu, abia pe 20 decembrie 1989, in valtoarea Revolutiei, atunci cand Frontul Democratic Roman, care se definea ca „organizatie politica nascuta la Timisoara, pentru a realiza un dialog cu guvernul“, propunea trimisilor lui Ceausescu in orasul din vestul Romaniei sa discute despre „democratizarea tarii“.
 
 
Pentru Juan Linz si Alfred Stepan, Romania postcomunista aparea, de aceea, ca un taram al violarii drepturilor omului, mai cu seama in momentele descinderii minerilor la Bucuresti, dar si ca un regim paradoxal, in care era ales si reales ca Presedinte un inalt responsabil comunist. Romania era, deci, un caz special. Explicatia acestei singularitati era cautata chiar in natura regimului comunist din Romania, un amestec de totalitarism si, cu o expresie imprumutata de la Max Weber, de patrimonialism sultanistic, un regim care reunea personalizarea puterii, tendinte dinastice si interventia liderului suprem in toate treburile tarii, de la proiectele industriale la politicile pronataliste si antiavort.

Toate aceste trasaturi ale comunismului romanesc ar explica si rolul insemnat al violentei in tranzitie, singura supapa aflata la dispozitia unor cetateni aflati sub atenta supraveghere a unui regim capilar. Descrierea unui asemenea cadru genetic atrage atentia asupra unei posibile similitudini intre trecutul comunist si prezentul postcomunist. Sa ne amintim ca, in imaginarul politic al romanilor, „revolutie“ si „democratie“ erau legate cu mult inainte de 1989. Desigur, era vorba despre democratia si despre revolutia socialiste.

Cu toate acestea, legatura dintre ele era vazuta ca naturala: revolutia socialista, forma cea mai inalta de revolutie, a creat, se spunea inainte de 1989, forma cea mai inalta de democratie, cea socialista sau populara. Continutul principal al acestei democratii socialiste era fixat plecand de la binecunoscuta etimologie potrivit careia democratia era definita ca „forma de guvernamant in care puterea apartine poporului“.

Desi dupa 1989, ambitia democratica a regimului comunist nu mai este recunoscuta de nimeni, intelegerea etimologica a democratiei a fost totusi preluata de mai multi oameni politici, intre care si Ion Iliescu, primul Presedinte al Romaniei postcomuniste. Nu a fost, de aceea, o intamplare faptul ca familia politica a acestuia a fost numita „neocomunista“. Dincolo de legaturile genealogice cu comunismul ale unora dintre apropiatii sai, Iliescu propunea o retorica grefata pe sloganurile trecutului comunist recent abolit: solutia unei a treia cai intre comunism si capitalism ca proiect privilegiat pentru Romania, asocierea opozantilor anticomunisti cu niste dusmani antidemocratici, instrumentalizarea ideii de natiune erau doar cateva dintre aceste sloganuri.