Logofatul de taina. - Rodica Ojog-Brasoveanu

Capitolul I

NOAPTEA ISCOADELOR

Intunericul vaslea mahmur, umplea sihla de umbre. Luna rastignita intre nori cernea lumina vaduva lipsita de credinta. Drumul se strecura sfoara subtiratica pe sub pantecele muntelui, ocolea cu mladieri de vipera grohotisurile napastuite de ceata. Sus pe creasta, doua perechi de ochi ii cercetau umbletul pana departe, spre portile Brasovului.

Miclaus cel tanar, scutier la Curtea nobilului transilvanean Gavril de Notig, astepta infrigurat cu unghiile infipte in causul palmei. Sangele fierbinte al boierilor Miclauseni, dar mai cu seama numarul sarac de ani dobanditi pana in acea noapte de Florar ii struneau anevoie nerabdarea.

–N-o sa treaca, Dragane! Pui prinsoare?
Nu primi raspuns si se rasuci spre barbatul lungit alaturi. Motul, o namila de om croit parca din inima de codru, citea intunecat drumeagul. Chibzui indelung si numai dupa aceea misca buzele:
–Trece!
Soapta scapata din curmatura gatlejului tuna. Scutierul isi simti bataia inimii.

–Mai incet, omule!
Masura inspaimantat linistea. Curgea domoala, tulburata arar de zgomotele noptii. Nu vine, urma, si chiar daca vine, scapa iar! Ochii aprinsi cersetoreau tagada, dar motul, credincios vorbei cumpanite cu saptamanile, ramase mut.

–Misionarul se afla sub ocrotinta lui Belzebut!
–O fi.
–Lui si-a vandut sufletul! A facut legamant pecetluit cu sange, dupa pilda corabierului ratacitor, alta socoata nu mai incape. Vorbea cu glas scazut si degetele incarligate, asa cum povatuiesc mosnegii ca se cere atunci cand pomenesti asemenea ispravi in puterea noptii. Povestea drumetului stapanit de dorul umbletului pe cararile marii fusese adusa la castelul nobilului Notig, strambata binisor de catre doi venetieni cititori in stele, in trecere spre Curtea lui Leopold.

Motul ar fi poftit sa cunoasca legamantul, caci astfel de istorie sataniceasca nu mai pomenise printre lotrii pamantului din Zarand, dar Miclaus cel tanar incepuse sa-i insire neizbanzile transilvanenilor ori de cate ori si-au indreptat flinta, sageata sau jungherul spre inima misionarului Carol Neurautter.

Incheie oftand:
–O sa scape iar!
Dragan cantari stanca randuita anume la baza prapastiei, spre a o rostogoli asupra misionarului, si se scarpina la ceafa.
–De...
Zorile saltara o geana deasupra Postavarului. Lumina firatica trudea vartos sa alunge negura. Vanticelul iscat de rasuflarea muntelui aduse un zvon indepartat de copite. Motul, deprins cu zgomotele iscate in fasa, ramase stana. Miclaus cel tanar ii cetlui bratul.

–Vine!
Ii raspunsera huruitul rotilor rostogolite pe piatra drumului si indemnurile surugiului. Doisprezece calareti turnati in fier sporira umbrele ude, azvarlite in apa raului, apoi se ivi caleasca generalului Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei. Scutierul sopti gatuit:

–Acum!
Motul astepta sa treaca ostenii si se opinti asupra parului varat parghie sub coastele stancii. Misionarul isi simti degetele. Il slujeau cu credinta frematand la ceas de primejdie. Scoase capul pe ferestruica si porunci scurt:
–Galop!

Stanca porni, zimbru intunecat. Miclaus cel tanar ii urma zborul cu inima pe buze. Vazu surugiii biciuind caii si caleasca pierind cu huiet. Piatra urnita de mot tulbura colbul starnit de caii ostenilor apoi se cuminti. Scutierul si Dragan ramasera in genunchi, fara rasuflare. Sudoarea le inghetase pe frunte. In ochii lui Miclaus cel tanar aparusera lacrimile. Rosti incet, cu ura:
–Satana!