|
Partea intai
IDILA
La putin timp dupa evenimentele din decembrie '89, inginerul Adrian Radulian renunta la serviciu. Desi abia implinise cincizeci de ani si se simtea in plina forma fizica, nu mai avea chef sa lucreze. Slujba cu inerentele obligatii zilnice ajunsese o corvoada, se eschiva in limita posibilului de la orice lucrare plasand-o colegilor, refuzase propunerile de colaborare ale unor firme straine. Era pur si simplu plictisit.
Colegii din Minister isi inchipuiau ca traverseaza o perioada de depresie fireasca dupa moartea nevesti-sii, prapadita intr-un banal accident de masina, dar se inselau. Fusesera casatoriti aproape douazeci de ani si ramasesera la fel de straini unul fata de celalalt ca in prima seara in care se cunoscusera la un ceai cretin, cu bauturi proaste, pick-up si fete urate. Printre atatea "nasoale", Dina, blonda – blondul romancelor, adica nisip –, subtirica, de o debilitate congenitala care-i dadea diafan, si o timiditate lesne de confundat cu blandetea, parea frumoasa serii.
Avea si un stil tulburator de a se cuibari in bratele partenerului, ca si cum i s-ar fi incredintat, iar mai tarziu, Radulian avea sa-si spuna ca acesta reprezenta, de altfel, esentialul ei capital de seductie. Pe cat de esential, pe atat de inselator. Cu trecerea timpului, se dovedi autoritara, meschina, de o subterana si tenace insolenta, iar in ciuda nasului lung si a figurii de ierbivor, penibil de ingamfata, avand convingerea ca seamana pana la sosie cu Catherine Deneuve.
Chiar din primul an de casatorie, Radulian se resemna, abandonand ideea unei casnicii implinite. Ar fi parasit-o, dar sub Ceausescu, divortul, pe langa alte neplaceri – adio un post mai im portant, adio pasaport –, constituia un cosmar care putea dura doi–trei ani, iar el, unul, se simtea prea comod pentru o asemenea intreprindere. Se multumea cu o viata linistita, fara convulsii, cu zile egale, standardul mediocru excluzand orice surprize. Doi oameni care aveau in comun doar adresa si numarul de telefon. Legatura dintre ei devenise atat de neconsistenta, incat uneori, petrecand o dupa-amiaza intreaga acasa, nu izbutea sa-si aduca aminte daca Dina iesise in oras sau nu.
Apoi, pe neasteptate, la aproape patruzeci si cinci de ani, Dina incepuse sa iubeasca, traind cu toata intensitatea drama femeii mature, indragostita patimas de un barbat mult mai tanar, blestemul varstei critice cu cohorta sa de umilitoare suferinte. Radulian, impresionat, incercase s-o tempereze, dar Dina, innebunita de patima, nu izbutea decat sa-i indrepte priviri ratacite:
"E peste puterile mele, nu depinde de mine... Daca ma paraseste, ma sinucid. Iarta-ma, Adi, abia acum imi dau seama ca-i prima oara in viata cand iubesc."
Radulian surasese trist:
– Se pare ca noi doi nu am prea reusit impreuna...
Situatia ajunsese intolerabila, cand, spre norocul ei, socotea Radulian, inainte de a fi abandonata, scutita deci de chinurile unei sfasietoare despartiri, Dina murise la volan. Gonea bezmetica, nerabdatoare sa ajunga la intalnire, si intrase intr-un TIR, caci, desi cumplit de mioapa, nu purta ochelari in prezenta iubitului mult mai tanar.
Radulian, prea putin ipocrit ca sa simuleze o suferinta inexistenta, primise decent si cu datini implinite o hotarare care tinea de alte "zone". Cu reala tristete; era trist pentru Dina, pentru felul inutil in care femeia aceasta isi epuizase energia, in fond toata viata. Viata absurda a unei persoane absurde, o moarte absurda...
Dand de pomana ultimele lucruri si pastrand dintr-un soi de jena instinctiva fotografia ei � la Catherine Deneuve, Adrian conchisese generos: "Bine ca macar a apucat sa iubeasca o data in viata ei." Zgomotul sertarului tras peste portret ii rasuna ca un ultim bulgare de pamant aruncat pe mormantul Dinei. Un episod definitiv inchis. Si cu aceeasi inefabila tristete, Radulian realiza ca Dina nu lasase in urma nici macar amintiri. Urmase o perioada pe care Adrian Radulian n-ar fi putut-o defini. Nu era deprimat, nici obosit, nici blazat. Se simtea doar ajuns la o rascruce, ca intr-un fel si-a ispravit show-ul, ca traverseaza doar simpli timpi de provizorie acalmie, ca fatalmente ceva trebuia sa se intample.
Ca pe multi altii, cei mai multi, Revolutia si decesul Marelui Bula il luasera prin surprindere. Desigur, toata lumea se astepta la "ceva", toata lumea era de acord ca "nu se mai poate", undeva, in subteran se simteau trepidatiile furtunii, in jur, mecanismele uriasei Armade impotriva comunismului se declansasera, dar miracolului prea mult asteptat si in sfarsit implinit ochii nu-i dau crezare. Radulian isi consuma entuziasmul in cateva saptamani apoi, treptat, recazu in vechea stare de spirit si probabil ca la vremea respectiva era unul dintre putinii indivizi din tara care nu aveau opinii si solutii politice; care nu cumparau toata presa, iar la televizor, cu exceptia buletinului meteo nu urmareau decat serialele si filmele americane.
La serviciu, evita disputa despre vedetele politice ale orei, intreband sincer si stereotip "cine-i asta?!", in vreme ce colegii il credeau abil: "Radulian e ot, nu vrea sa se compromita; asteapta sa se aleaga caimacul si pe urma da buzna..."
Traia de azi pe maine – fara bucurii, fara asteptari, dar si fara mahniciuni –, cand, cu totul pe ne asteptate, se ivira doua mosteniri. Dintai, o casa splendida la Sinaia, ramasa de pe urma unei matusi.
|
Cosul se actualizeaza...
