|
Acra, Regatul Latin al Ierusalimului, 1291
Tara Sfanta era pierduta.
Acest gand nu-i dadea pace lui Martin de Carmaux, caci fatalitatea sa ii parea acum mai cruda decat hoardele de razboinici care navaleau prin spartura din zid. Incerca sa nu se mai gandeasca la asta, sa-si alunge temerile sumbre.
Nu era vremea sa-si planga de mila. Nu acum. Avea lucruri mult mai importante de facut: sa casapeasca dusmanii.
Cu sabia inaltata catre cer, se avanta prin norii de praf si fum inecacios si se napusti printre randurile compacte si unduitoare ale armatei pagane. Erau peste tot, cu securi si topoare taind in carne vie, in timp ce urletele lor razboinice razbateau pana dincolo de zidurile cetatii, aproape acoperind ritmul cadentat si obsesiv al tobelor.
Adunandu-si fortele, isi cobori sabia si spinteca teasta unuia pana-ntre ochi, tragand apoi iute taisul din stransoarea carnii ca sa-l ajunga pe urmatorul. Aruncandu-si privirea in dreapta, il zari pe Aimard de Villiers care tocmai isi implanta spada in pieptul unui atacator, pentru ca apoi sa se indrepte catre altul. Ametit de tipetele sfasietoare de durere si de urletele furibunde din jur, Martin simti cum cineva il apuca de mana stanga si, cu o miscare iute, il pali cu manerul spadei inainte de a-l taia cu lama ascutita, care trecu usor prin muschi si oase. Cu coada ochiului, vazu o umbra amenintatoare miscandu-se undeva in dreapta, asa ca-si indrepta spada intr-acolo fara sa stea pe ganduri, simtind-o cum patrunde si despica bratul unui alt atacator, inainte de a-i brazda obrazul si de a-i taia limba dintr-o singura lovitura.
Nici el si nici tovarasii sai de lupta nu apucasera sa-si traga sufletul de mai bine de cateva ore. Le tinusera piept musulmanilor fara ragaz, iar lupta fusese mult mai grea decat se asteptasera. Zile la rand, orasul fusese asediat cu sageti aprinse si proiectile cu smoala topita din pricina carora izbucnisera deodata mai multe incendii, timp in care oamenii sultanului sapasera gropi adanci pe sub zidurile groase, umplute apoi cu aschii carora le dadusera foc. in mai multe locuri, aceste cuptoare improvizate reusisera sa crape peretii, care acum se faramitau ca painea uscata sub ploaia bolovanilor catapultati din tabara dusmana. Templierii si ioanitii reusisera, cu ajutorul providentei, sa reziste atacului asupra Portii Sf. Anton, inainte de a-i da foc si de a se retrage. Turnul Blestemat n-a avut insa aceeasi soarta, caci – demn de numele pe care-l purta – aparatorii acestuia capitulasera in fata invadatorilor sarazini, care patrunsesera in cele din urma in cetate, pecetluindu-i astfel soarta.
In toata acea invalmaseala, abia mai puteai auzi tipetele de agonie si icnetele horcaite din gatlejuri sangerande, iar Martin, lasandu-si sabia jos, se uita disperat de jur-imprejur, in cautarea unei licariri de speranta, dar in sinea lui stia prea bine ca e-n van. Pierdusera Tara Sfanta. Asta era cruntul adevar. Cand isi dadu seama ca toti vor fi probabil morti pana in zori, spaima incepu sa-l cuprinda cu repeziciune. Nu se mai confruntasera pana atunci cu o armata atat de numeroasa si, in ciuda furiei si patimii ce-i clocoteau in vene, atat el, cat si ceilalti frati erau sortiti pierzaniei.
Nu mai trecu mult pana ce si comandantii sai ajunsera la aceeasi concluzie. Cu inima stransa, auzi sunetul vechiului corn indemnand cavalerii supravietuitori sa paraseasca Templul si sa se retraga de pe meterezele cetatii. Uitandu-se febril si dezorientat cand la stanga, cand la dreapta, intalni privirea lui Aimard de Villiers, in ochii caruia citi aceeasi agonie si aceeasi umilire care mocneau intr-ai sai. Unul langa celalalt, isi croira drum cu sabiile prin gloata ostila si astfel reusira sa ajunga inapoi intre zidurile Templului – un adapost relativ sigur.
Martin mergea imediat in urma celuilalt cavaler, care trecea ca fulgerul printre cetele ingrozite de locuitori ai cetatii, adapostite in spatele zidurilor masive ale orasului-fortareata. Ce le-a fost dat sa vada in momentul in care au intrat in marea sala de mese intrecea cu mult macelul la care Martin tocmai luase parte pe campul de lupta. William de Beaujeu, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Templieri, era intins pe una dintre mesele simple de lemn masiv, iar maresalul Pierre de Sevrey statea in picioare langa el, alaturi de doi calugari. Fetele lor indurerate lasau sa se inteleaga foarte clar ce se intamplase. Cand cei doi cavaleri ajunsera in dreptul mesei, Beaujeu deschise ochii si incerca sa-si ridice usor capul, dar efortul ii smulse un icnet de durere. Martin il privi nauc.
Batranul era livid, iar ochii-i erau injectati. Privirile lui Martin alunecara spre trunchiul ranitului, incercand sa inteleaga ceea ce vedea. Zari in sfarsit capatul ornat cu pene al unei sageti infipte in lateralul platosei lui Beaujeu.
Tinandu-i coada subtire intr-o mana, Marele Maestru ii facu un semn discret cu cealalta lui Aimard, care se apropie de masa, ingenunche si-i cuprinse degetele intr-ale sale.
– A venit vremea, murmura el cu o voce soptita ce-i trada durerea. Plecati cu totii. Domnul fie cu voi!
Martin nici nu auzi aceste cuvinte, caci atentia ii fusese atrasa de ceva ce observase la Beaujeu atunci cand acesta deschisese gura sa vorbeasca. Era vorba de limba batranului, care deja se innegrise. Simti cum i se pune un nod in gat de furie cand isi dadu seama ca otrava sagetii incepuse sa-si faca efectul. Acest om care-i indrumase pe toti ceilalti cavaleri, figura cea mai insemnata care-i modelase viata in cele mai mici detalii inca din copilarie, era acum pe moarte.
Surprinse privirea pierduta a batranului catre Sevrey, precum si usoara inclinare a capului, ca si cum ar fi aprobat ceva. Maresalul se indrepta catre celalalt capat al mesei si dadu la o parte cuvertura de catifea, scotand la iveala un mic cufar incrustat, nu mai mare de trei palme in latime. Martin nu-l mai vazuse pana atunci. Cufundat intr-o tacere mormantala, il observa pe Aimard ridicandu-se si privind indelung la cufar, cu un aer solemn, apoi indreptandu-si ochii din nou spre Beaujeu. Batranul se uita si el cateva clipe la cavaler, dupa care inchise iarasi pleoapele, incepand sa respire din ce in ce mai greu, cu un suierat ce nu prevestea nimic bun. Aimard se duse langa Sevrey si-l imbratisa, apoi lua cufarul si pasi catre iesire fara sa se uite inapoi. Trecand prin dreptul lui Martin, spuse simplu:
– Urmeaza-ma.
Martin avu un moment de ezitare si privi spre Beaujeu si maresal. Ultimul dadu din cap in semn de incuviintare. il urma asadar in graba pe Aimard si nu trecu mult pana sa-si dea seama ca nu se indreptau spre tabara dusmana, ci spre cheiul cetatii.
– incotro mergem? intreba Martin.
Dar Aimard nu incetini pasul.
– Templul Soimului ne asteapta. Grabeste-te!
Martin se opri brusc, nemaiintelegand nimic.
– Vrei sa spui ca plecam?
Il cunoscuse pe Aimard de Villiers cand ii murise tatal, la randu-i cavaler, in urma cu cincisprezece ani, cand el abia implinise cinci. De atunci, Aimard ii purtase de grija si-i fusese mentor. Pentru Martin, el era un erou. Luptasera in multe batalii impreuna si Martin considera ca acum, cand sfarsitul era atat de aproape, se cadea sa mai lupte pentru o ultima data unul alaturi de celalalt si sa moara impreuna. Dar la asta nu se asteptase. Era o nesabuinta. Era... dezertare.
Aimard se opri in cele din urma, insa doar pentru a-l apuca pe Martin de umar si a-l indemna sa mearga mai departe.
– Hai, n-avem timp de zabava, ii zise cu o voce poruncitoare.
– Nu vreau! tipa Martin, impingandu-i mana cu dispret.
– Trebuie.
Martin simti ca-i vine rau si fata i se intuneca in vreme ce-si cauta cuvintele.
– Eu n-am de gand sa le intorc spatele fratilor nostri! Nici acum... si niciodata! balmaji el.
Aimard ofta adanc si intoarse capul sa mai priveasca o data orasul asediat. Pe cerul neguros al noptii se conturau arcurile luminoase ale proiectilelor in flacari ce loveau cetatea din toate partile. Strangand cufarul la piept, se intoarse furios si facu cativa pasi hotarati catre Martin, astfel ca acum se priveau in fata, de la o distanta de numai cativa centimetri, si abia atunci vazu tanarul cavaler ca ochii prietenului sau licareau umezi din pricina lacrimilor pe care se chinuia sa le tina in frau.
– Crezi ca eu vreau sa-i parasesc? suiera el si vocea-i ascutita parca spinteca aerul. Crezi ca mi-e usor sa-l parasesc pe maestrul nostru si sa nu-i fiu alaturi in ultimul lui ceas? Ma cunosti doar si stii ca nu-i asa.
Cu toate astea, Martin tot nu-si gasea linistea sufleteasca.
– Atunci... de ce plecam?
– Ceea ce avem noi de infaptuit e cu mult mai important decat uciderea acelor caini turbati, raspunse Aimard solemn. E esential pentru ca ordinul nostru sa dainuie si de aici incolo. E vital pentru a ne asigura ca nu se va alege praful de toata truda noastra. Acum, hai, grabeste pasul.
Martin vru sa mai zica ceva in semn de protest, dar expresia ferma de pe fata lui Aimard era de neclintit, asa ca-si pleca fruntea resemnat, desi nu convins, dand a intelege ca ii va face voia, si-l urma indeaproape.
Toate celelalte galere reusisera sa plece inainte ca sarazinii sa puna stapanire pe portul principal in urma cu o saptamana, astfel incat nu mai ramasese decat Templul Soimului. Vasul era supraincarcat, dar inca mai urcau la bord fie sclavi, fie sergenti sau cavaleri ai ordinului. Martin era framantat de o sumedenie de nedumeriri si intrebari, dar n-avea timp acum sa caute raspunsuri. Cand se apropiara de chei, il vazu pe capitanul vasului, un barbat despre care nu stia nimic altceva decat ca-l cheama Hugh, dar pe care, dupa stiinta lui, Marele Maestru il aprecia in mod deosebit. Acesta observa de pe punte cu atentie toata forfota si-nvalmaseala dimprejur. Martin scruta mica ambarcatiune de la pupa la prova, trecand cu vederea peste catarg, si-si opri privirea la etrava, din a carei lemnarie se contura capul sculptat al unei pasari de prada care aproape ca parea vie, atat de crancena ii era cautatura. Bucata de lemn care intruchipa penajul pasarii lucea in licariri sovaielnice, cand aurii, cand de culoarea carminului, dar privind spre inaltul cerului, Martin isi dadu seama ca acele culori vii se datorau de fapt valvataiei care cuprinsese deja cetatea si care se reflecta pe luciul unduios al apei, scaldand vasul in culori de foc.
Fara a-si incetini pasul, Aimard il striga de departe pe capitan, care statea calm pe punte.
– Ati incarcat apa si proviziile?
– Le-am incarcat.
– Atunci lasati deoparte ce mai aveti de luat si ridicati imediat ancora.
In cateva minute estacada era deja ridicata si odgoanele desfacute, iar Templul Soimului se pregatea sa paraseasca docul cu ajutorul vaslasilor din barcaz. Nu trecu mult si supraveghetorul se facu auzit, dand semnalul sclavilor din galera, care imediat isi cufundara vaslele in apele negre. Martin se uita apoi la vaslasii din barcaz chinuindu-se sa se catere pe punte, dupa care trasera barcazul sus si-l fixara pe punte. in ritmul monoton si greoi al gongului, acompaniat de murmurul celor mai bine de o suta cincizeci de vaslasi tintuiti in lanturi, vasul prinse treptat viteza si se indeparta de zidul masiv ce inconjura Templul.
Odata ajuns in larg, o ploaie de sageti se abatu asupra lui, in vreme ce marea se-nvolbura si ea, vuind si-mproscand cu spuma asemenea unui vulcan din pricina arbaletelor si catapultelor dusmane, pe care sultanul le atintise asupra vasului fugar. Curand iesi din raza lor de actiune, asa ca Martin se ridica si privi inapoi catre cetatea aflata in departare. Paganii stateau aliniati pe bastioanele orasului, urland si hulind ca turbatii vasul ce tocmai le scapase. in urma lor domnea infernul, din care rasunau tipete de barbati, femei si copii, insotite in fundal de rapaitul necontenit al tobelor.
Incetul cu incetul, vasul prinse viteza, ajutat si de vantul de la pupa, iar vaslele ce-l conturau pe ambele parti se ridicau ritmic si apoi muscau scurt din apa cu o miscare agera, aidoma zborului unei pasari. La orizont, cerul se innegurase si parea greu si amenintator.
Nu mai era nimic de facut.
Cu mainile inca tremurande si inima grea, Martin de Carmaux se intoarse incet si sovaielnic cu spatele spre tinutul sau de bastina, privind cu ochi goi inainte, la furtuna care-i astepta in fata.
|
Cosul se actualizeaza...
