Adevar si existenta - Jean-Paul Sartre

CONTEXTE


Caut asadar morala zilelor in care traim... Incerc sa clarific posibila optiune a unui om fata de sine si de lume, in anul de gratie 1948. In anii care s-au scurs intre L’Etre et le Neant (Fiinta si neantul), publicata in 1943, in care se anunta aceasta cautare, si Critique de la Raison dialectique (Critica ratiunii dialectice), aparuta in 1960, Sartre a consacrat subiectului o intensa cercetare filozofica, ce nu a vazut lumina tiparului in timpul vietii sale. Oare ce relatie putea exista intre cele doua opere majore ale sale? Trebuia sa se inteleaga cumva ca cea de-a doua implica o renuntare, provizorie sau nu, la programul anuntat in concluzia celei dintai, sau Critica trebuia privita mai degraba ca un ocol necesar care sa-l aduca tot mai aproape de scopul sau dintotdeauna: intemeierea unei morale?

In 1983, la trei ani dupa moartea lui Jean-Paul Sartre, am publicat Cahiers pour une morale (Caiete pentru o morala), cuprinzandu-i notele din cursul anilor 1947 si 1948, gratie carora se poate urmari, catva timp, parcursul gandirii sale de dupa Fiinta si neantul; in aceste note e tratata mai cu seama problema suveranitatii valorii in morala, pusa in termenii in care i se infatisa aceasta lui Sartre la sfarsitul lucrarii pomenite si tinand seama de conceptia despre libertate formulata acolo: Poate oare [libertatea] sa se ia pe sine drept valoare sau ea trebuie sa se defineasca, in mod necesar, in raport cu o valoare care o obsedeaza? Scris in 1948, in urma Caietelor, studiul V�rit� et existence (Adevar si existenta) ii permite cititorului sa continue drumul pe urmele lui Sartre.

Printre scrierile-i postume din perioada de maturitate, Adevar si existenta este, dupa stiinta noastra, singura ce se prezinta ca un text complet. E vorba de o scriere la prima mana si, pe unele din paginile de stanga ale caietului, care ii foloseau drept margine, autorul a consemnat idei urmand a fi dezvoltate ulterior sau care, la o a doua redactare, trebuiau sa fie integrate in textul deja scris. Am reprodus aceasta particularitate a manuscrisului pentru a oferi cititorului posibilitatea de a aprecia singur stadiul in care se afla lucrarea. (Pe ultima pagina a eseului, dupa ce a tras o linie, Sartre a intocmit un nou plan al moralei sale, prezent aici in Addenda.)

Preocupat de edificarea unei morale, Sartre avea sa se confrunte cu problema Adevarului dintr-o perspectiva aparte. O atinsese de mai multe ori in Caiete, examinand indeosebi pozitia hegeliana cu privire la adevarul devenit. Cateva luni mai tarziu avea sa-i cada in mana De l’essence de la Verite (Despre esenta adevarului), versiunea franceza a conferintei lui Martin Heidegger, aparuta cu putin inainte. E posibil ca lectura opusculului respectiv, la care face numeroase aluzii, sa-i fi trezit dorinta de a asterne pe hartie acest mic eseu pe care, un scurt moment, a avut probabil intentia de a-l publica.

La drept vorbind, Sartre priveste aici gandirea filozofului german cam cu distanta, fiindca scopurile lor difera: cel din urma are in vedere adevarul Fiintei, in timp ce pentru autorul Fiintei si neantului e vorba de evaluarea rolului pe care il are ideea de adevar in intersubiectivitatea existentilor – dupa cum reiese din titlu, care ii apartine. Vom retine totusi o critica a notiunii heideggeriene de mister si opozitia semnalata de aceasta intre doua atmosfere morale.

Cititorului ispitit sa abordeze filozofia lui Sartre pornind de la Adevar si existenta, ar fi probabil util sa-i amintim succint cateva puncte importante din Fiinta si neantul, de care se leaga scrierea de fata, ce se cuvine a fi considerata ca o opera de tranzitie. Sartre opereaza o distinctie intre doua zone ale Fiintei: fiinta-in-sine, care este fiinta oricarui fenomen, si fiinta constiintei, care este pentru-sine. Despre fiinta-in-sine nu se poate spune nimic, decat doar ca este; in schimb, fiinta constiintei nu poate fi separata de lucrul a carui constiinta este, deci ea nu este nimic in sine. Intrucat constiinta ii este specifica, realitatea-umana isi creeaza esenta prin faptele sale; aceasta esenta este, prin urmare, mereu proiectata spre viitor. Or, una dintre caracteristicile oricarei activitati umane este aceea de a fi revelatoare si probanta.

Orice gandire, orice actiune practica sau conduita implica o raportare la Adevar. Dar unde poate fi gasita garantia Adevarului daca, asa cum este cazul existentialismului sartrian, nu se recurge la interventia unei revelatii divine, adica la o notiune de adevar ca dar divin, potrivit nevoilor si posibilitatilor naturii umane?

Omul are totusi o vocatie totalizanta in raport cu Adevarul. Insa este el oare in masura sa sustina aceasta vocatie, sau nu cumva orice adevar ramane fragmentar si relativ? Dar relativ la ce? La o epoca? Chiar sensul unor expresii simple precum „epoca noastra“ se dovedeste a fi invaluit in ignoranta, problematic. Cu toate acestea, o decizie se impune. Daca orice raportare a omului la un dincolo de el insusi ar trebui exclusa, ar fi zadarnic sa avem in vedere un adevar moral al omului si, crede Sartre – fiindca problema se pune indeosebi pentru scriitor –, a scrie ar putea fi o indeletnicire fara rost: atunci cand afirm public ceea ce cred eu ca este un adevar, pentru cine este el de fapt adevar si pentru cata vreme? Adevarul meu este deopotriva dezvaluire si dar facut celuilalt. El il lumineaza pe cel care il primeste, insa o face potrivit subiectivitatii acestuia, imprejurarilor istorice etc., lucruri pe care eu nu sunt in masura sa le stapanesc si, prin urmare, adevarul va avea consecinte pe care nu le voi putea controla.

Pe de alta parte, luminarea Fiintei este oare un bine absolut sau trebuie cumva sa ma preocupe influenta si efectele a ceea ce mie imi este evident, sa ma consider asadar responsabil pentru ceea ce nu cunosc? Ca sa ne indreptam spre noi insine, trebuie sa pasim pe un sol. Relativ si absolut, finit si infinit, unu si multiplu, particular si universal, iata cateva opozitii aparent ireductibile asupra carora Sartre revine in cartea de fata. Datorita acestui text, putem intrezari de ce planul sau de a intemeia o morala a condus la Critica ratiunii dialectice, interogatie radicala privind deopotriva structurile si sensul Istoriei si instrumentul insusi care o gandeste.

1948. Perioada razboiului rece. E bine sa amintim ca Sartre scria Adevar si existenta tocmai sub spectrul acestuia. Stingerea omenirii in urma unui al treilea razboi mondial, razboiul atomic, era atunci o ipoteza la ordinea zilei. Acelei dezbateri filozofice in jurul destinului aventurii umane, sortite unui sfarsit prin forta imprejurarilor catastrofal sau unui progres nelimitat, un eveniment definitiv si absurd – pe care Sartre se straduia, de altminteri, sa-l impiedice prin scrierile si actiunile sale – putea sa-i puna capat in orice moment.

Caut asadar morala zilelor in care traim... Aceasta cautare, ale carei urme se regasesc pana si in ultimele sale conferinte, ar fi parut perimata acum cativa ani; astazi insa, cand posibilitatea ca lumea sa se transforme in asa fel incat orice libertate sa fie de acum incolo imposibila isi afla din nou ecou intr-o serie de constiinte – insa din alte motive – si cand apar peste tot comitete de etica, Sartre se reafirma, prin aceasta cautare, contemporanul nostru.
Arlette Elkaim-Sartre