Cufarul lui Newton - Loup Verlet

PROLOG

Cartea pe care o tineti in miini s-a deschis de la sine la planse? Ce noroc, de acolo trebuie sa incepeti. Prima dintre aceste planse este o reproducere a gravurii lui Escher intitulate Galeria de stampe. In stinga, la intrarea in galerie, un tinar isi incepe vizita. Se uita la o gravura ce reprezinta un oras. Dincolo de primele lucruri evidente, de riul care bareaza drumul, de vaporul care se indeparteaza spre alte zari, el descopera ca orasul pe care il contempla este cel in care se afla. Ridicindu-se spre dreapta, privirea sa o atrage intr-acolo si pe a noastra. O data cu el, sintem tentati sa confundam reprezentarea lucrului cu lucrul reprezentat. Insa, dispunind de o a treia dimensiune care ne permite sa ne ridicam deasupra foii de hirtie, noi sintem expusi unei iluzii suplimentare. Vazind simultan gravura in care apare tinarul si gravura pe care el o priveste, sintem inclinati sa le confundam.

Provocind o confuzie a categoriilor logice care descumpaneste ratiunea, arta lui Escher ne scoate in intimpinare niste paradoxuri de care nu ne putem apropia fara a ne lua ameteala, deoarece ele dezvaluie abisul pe care se intemeiaza gindirea. Escher infatiseaza indicibilul, limita a ceea ce se poate gindi. O limita pe care cu totii am vrea s-o ignoram: ii dam ocol, revenim la ea, ii intoarcem spatele. Si totusi in ea se gaseste mecanismul descoperirilor ce pot schimba viata. Limitari care se prezentau ca niste obstacole de netrecut pot deveni sursa obiectiva a gindirii creatoare si punctul de sprijin obiectiv al elaborarii sale. Posibilitatea acestei rasturnari se sprijina pe o iluzie fondatoare: anume, ca i-ar fi cu putinta fiintei umane sa se inalte dincolo de realitatea imediata, sa descopere ce exista in spatele aparentelor si, facind asta, sa schimbe sensul destinului sau.

Religia a fost mult timp depozitara aspiratiei oamenilor de a depasi orizontul cotidianului. Pregatita de o evolutie indelungata si complexa, mutatia ideologica petrecuta in secolul al XVII-lea a determinat readucerea pe pamint a acelui altundeva care ne motiveaza si ne fundamenteaza. Descartes plaseaza in fruntea unei filozofii din care stiinta face parte integranta subiectul ginditor, a carui gindire constienta survoleaza in acelasi timp lumea, pe care pretinde s-o prinda in plasa deasa a rationamentelor sale, si eul, care intelege sa-si dea seama in mod reflexiv de el insusi. Newton merge mai departe. Minat de dorinta de a se apropia de gindirea lui Dumnezeu prin manifestarile ei, el scruteaza atit textele sacre, cit si lucrarea naturii. Dar hotaraste sa pastreze secreta cea mai mare parte a cercetarilor sale – manuscrisele sale alchimice si teologice n-au fost cunoscute decit in ajunul celui de-al doilea razboi mondial – si sa nu publice, in esenta, decit fizica sa care, presupunind prezenta activa a lui Dumnezeu in lume, functioneaza la fel de bine si in absenta lui.

Lasind in off chestiunea cauzei prime a fenomenelor, Newton reuseste sa inchida in el insusi domeniul fizicii si, in acelasi timp, sa fixeze cadrul matematic in care are loc dialogul experimental. Aceasta limitare s-a dovedit extraordinar de rodnica. Dialogul reglat, ce-i opune cercetatorului un real caruia el, pentru a-l simboliza, trebuie sa-i puna la incercare rezistenta, smulge fizica din izolarea egocentrica in care riscau s-o arunce implicatiile a priori ale ratiunii carteziene.

Succesul fizicii astfel constituite nu a fost izolat. Autonomizarea diferitelor domenii ale stiintei a fost conditionata de un formidabil avint al cunoasterii. Fara voia instigatorilor ei, revolutia stiintifica din secolul al XVII-lea i-a rapit lui Dumnezeu una din functiile sale esentiale: aceea de a fi cheia de bolta a unei rinduieli globale in care intreaga cunoastere se ordona si capata sens. La jonctiunea dintre subiectul si obiectul cunoasterii au rasarit atunci aporiile care, fiind pina in acel moment de resortul teologiei, se aflau ascunse in misterul divin.

Ca fiecare din noi, ajung si eu astfel sa-mi pun o dubla intrebare: cum sa percep global lumea in care sint cufundat fara a o examina din exterior, ca si cum m-as putea inalta pina la locul Dumnezeului din religie? Cum sa percep in mod reflexiv ansamblul propriei mele gindiri, cind sint „eu“ insumi rezultatul procesului care „ma“ gindeste? Legate una de alta, aceste doua interogatii dezvaluie acelasi paradox care se iveste din dorinta de a transgresa niste limitari insurmontabile. In ceea ce priveste obiectul, exemplul fizicii care, de la Newton incoace, infrunta acest paradox, ne arata ca, fara a-l rezolva, putem sa-l punem la lucru si sa progresam: este tema principala a acestei carti.

In ceea ce priveste subiectul, exemplul psihanalizei, abordat in subsidiar, arata ca, fara ca barierele ce delimiteaza gindirea constienta sa fie abolite, le putem folosi si invata sa traim si sa ne descurcam cu ceea ce ne scapa. Daca am privilegiat aceste doua exemple (concentrindu-ma asupra celui dintii), este fiindca, pentru fiecare dintre ele, pot sa ma refer la o practica ce nu-mi confera nici un brevet de autoritate, dar care ma fereste mai degraba sa cred ca am inteles totul.

Inchiderea fizicii in ea insasi este legata de adoptarea unei Legi de limbaj care, impunindu-i fizicii sa fie matematica, delimiteaza spatiul dialogului experimental. Justificata in definitiv de rezultatele a caror obtinere a permis-o, aceasta Lege a supravietuit revolutiilor stiintifice care, in secolul XX, au rasturnat cadrul stabilit Newton. Matematizarea fizicii are drept corolar faptul ca teoria, desi rezultind dintr-un dialog necontenit in care experienta are incontestabil ultimul cuvint, se prezinta, in mod ideal, ca dedusa din primele principii formulate matematic. Capodopera lui Newton, Principiile matematice ale filozofiei naturale, a fixat modelul unei astfel de constructii.

Cu teoria gravitatiei universale, Newton a intrevazut un miracol pe care astronomia secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea avea sa-l aprofundeze: cel al unei doctrine simple si elegante din punct de vedere matematic, posedind un domeniu de aplicatie imens si o precizie extraordinara in interiorul acestui domeniu. Dedusa din principiile pe care Newton le credea extrase direct din experienta si consolidata de succesul spectaculos al prezicerilor sale, teoria gravitatiei universale a fost considerata multa vreme ca fiind absolut adevarata. Dat fiind ca, potrivindu-se intocmai realitatii fizice, furnizeaza o cosmologie, adica o teorie globala a universului, ea pare sa rezolve paradoxul mentionat mai sus, ceea ce nu este cu putinta decit daca sesizeaza „planul matematic al universului“, adica daca ajunge la ceea ce Stephen Hawking, in concordanta cu tinta urmarita de Newton, numeste „gindirea lui Dumnezeu“.

[...]

I
INTRE REAL SI CUVINT

Pean

Situat in Lincolnshire, in nord-estul Angliei, conacul Woolsthorpe nu este de fapt decit o solida cladire de ferma, pierduta in mijlocul cimpurilor. Singura sa atractie este de a fi fost casa in care s-a nascut Newton, fapt datorita caruia este intretinut cu grija. Gainile care ciuguleau in fata ferestrelor au disparut. Plugurile, grapele, tomberoanele au fost indepartate. Noroiul a lasat loc gazonului. Hambarul si grajdul de langa casa au fost demolate. N-a mai ramas nici o urma a tarcului in care stateau oile (peste doua sute de capete: una dintre cele mai frumoase turme din regiune), pe care tinarul Isaac era insarcinat sa le duca la pascut si pe care, pierdut in gindurile sale, le lasa sa faca ravagii in culturile din vecinatate.

Pentru a merge la Cambridge luind-o pe urmele intemeietorului stiintei moderne, trebuie sa traversezi tinutul The Fens. Mlastinile care acopereau aceasta regiune au fost asanate. Ratele salbatice au fost izgonite de cultura cerealiera, searbada si mecanizata. Cimpia spre care se deschideau portile universitatii este acum construita, briul verde ce inconjoara acest loc de cult este amenintat, industrii de inalta tehnologie s-au instalat in apropiere. in fata acestor schimbari care nu lasa neatins nimic din ce-a fost odata, ma intrebam daca, pentru a calatori in trecut, n-ar fi trebuit sa-mi iau libertatea de a-l reconstitui increzandu-ma in documentele care-l evoca mai degraba decit incercind sa-i regasesc urmele in realitatea prezenta.

Imi inchipuiam atunci ca as fi relatat o vizita pe care nu o facusem si ca veneam la fata locului pentru a verifica ulterior o fictiune care, destinata comunicarii fiind, trebuia sa fie verosimila. Jucindu-ma cu aceasta idee, mi s-a parut ca stiinta, atunci cind se plimba intre ipoteza formulata a priori si concluzia pusa la incercare de fapte, procedeaza la fel, doar ca, incepind cu fictiunea, se inversuneaza apoi s-o tagaduiasca, s-o marginalizeze, s-o ascunda sub axiome, pentru a se intemeia, la urma urmelor, pe fictiunea unei lumi fara fictiune. Regularitatea naturii vine de la sine sau vine de sus: de la Dumnezeul ordinii al lui Newton, de la Dumnezeul rezonabil al lui Einstein, care ignora perversitatea si refuza sa joace zaruri. Neadmitind inselatoria, stiinta poate din momentul acela sa se insele. Sa se insele si sa se corecteze.
Colegiile constituie la Cambridge un oras aparte.

Cind patrunzi acolo, te simti cufundat intr-o lume care ar fi fost ferita de schimbare, in care timpul nu-si va fi infipt coltii. Apoi descoperi sub decorul ancestral semnele modernitatii. in spatele unui zid acoperit de iedera, o cladire moderna adaposteste un laborator de inginerie genetica. Prin ferestrele celui mai vechi college al universitatii, se zaresc monitoare de calculator. Ghicesti atunci, ca si cum ar fi inscrisa in locuri, prezenta unei gindiri care nu se tine departe de lume decit pentru a o percepe mai bine, care poate in acelasi timp sa se ancoreze in traditie si sa se situeze la virful progresului, deoarece urmareste, nascindu-se, sa se prepetueze.

Ar trebui descris aici Trinity College, cel mai celebru poate dintre cele douazeci si unu de colegii ce alcatuiesc universitatea, ar trebui data o vedere de ansamblu a edificiului ce dateaza din secolul al XVI-lea, aratat refectoriul care, in ciuda lantului de cafeterias, ramine, cu bolta sa in ogiva si mesele-i masive, cel al unei minastiri, ca si biblioteca, imensa si venerabila, la care se ajunge traversind un pod peste Cam, pentru a ajunge in cele din urma, dupa trecerea de intrarea principala, la camera in care Newton a trait timp de peste treizeci de ani – instalindu-si aici cartile, instrumentele de optica, cuptorul de alchimist.

In contrapunct cu ceea ce vedeam si mi-ar fi oferit posibilitatea redactarii unui referat urmarind obiectivitatea, simteam, descoperind aceste locuri incarcate de semnificatii, tot felul de emotii, foarte intense pe moment, dar care cu timpul au devenit imperceptibile. Imi amintesc doar ca, simtind-o linga mine pe cea care ma insotea in calatoria mea si intuind in aceasta prezenta deopotriva apropiata si departata o placere care, prelungind-o pe cea din timpul noptii, dadea de sperat repetarea ei, imi imaginam, lovindu-ma de spaima pe care aceasta evocare ma facea s-o resimt, viata extrem de ascetica a fondatorului. Niciodata, conchid biografii care pretind a sti totul, niciodata in viata lui Newton n-a facut dragoste.

Nu ca nu va fi fost tentat – a dat de inteles asta stigmatizind lascivitatea sihastrilor. Dar se consacra operei sale si ii sacrifica pornirile sale sexuale, carora le venea de hac printr-un surplus de munca. „Mijlocul de a fi cast – scrie el – nu este de a infrunta si de a combate gindurile lascive, ci de a le abate tinind mintea ocupata cu alte lucruri“. in fata „reveriilor“ care pot fi „faurite“ la nesfirsit, el recomanda marginirea la experiente, ancorarea in fapte.

Primii ani ai vietii lui Newton au fost dificili. Cind vine pe lume, la 25 decembrie 1642, mama sa are putine sperante sa-l vada supravietuind, intr-atit e de plapind. Acestui copil care este primul ei nascut, ea ii da prenumele sotului sau, care a lasat-o vaduva de doar trei luni. La putin timp dupa cea de-a treia aniversare a fiului ei, se recasatoreste cu reverendul Barnabas Smith, un pastor bogat de la care va avea trei copii. Tinarul Isaac este incredintat atunci bunicii din partea mamei. Cind tatal sau vitreg, care nu mai e tocmai tinar, isi da obstescul sfirsit, el isi regaseste mama. In momentul acela are zece ani. Interesul sau pentru carti, originalitatea mintii sale, extraordinara sa ingeniozitate ii uimesc pe toti cei din jur. Incapacitatea-i de a se achita cum trebuie de sarcinile de la ferma familiala este de asemenea remarcata. Destinul lui Isaac Newton e trasat: va merge la universitate.

Este admis in 1661 la Trinity College, unde ramine pina la plecarea la Londra, treizeci si cinci de ani mai tirziu. Ca student, urmeaza mai intii invatamintul traditional, marcat de aristotelism. Curind, ia contact cu gindirea din epoca sa, in primul rind cu cea a lui Descartes. Filozoful francez, mort de putina vreme, este cunoscut si discutat la Cambridge. El inspira „intrebarile“ patrunzatoare pe care Newton le noteaza in carnetele sale3. Acesta, aproape instantaneu, se erijeaza in rival al ilustrului sau predecesor si, chiar si dupa ce il va fi respins si depasit (ceea ce nu va intirzia), va trebui sa-i infrunte umbra, iarasi si iarasi.

Citind Geometria lui Descartes, Newton intilneste ceea ce adeptii ei numesc Matematica. Simte pentru ea, in zorii carierei sale, o scurta, dar fulguranta pasiune: optsprezece luni de cercetari febrile din care rezulta un ansamblu impresionant de descoperiri (pe care nu le publica), printre care o bijuterie, calculul fluxiunilor, pe care Leibniz il redescopera vreo doisprezece ani mai tirziu si-l face cunoscut sub denumirea de „calcul diferential si integral“. In cursul anului 1666, Newton realizeaza primele sale experiente asupra descompunerii spectrale a luminii albe si ghiceste motivul gravitatiei universale. Acestei descoperiri ii placea la batrinete sa-i povesteasca geneza: alungat din Cambridge de epidemia de ciuma, isi gasise refugiu in casa mamei sale.

Intr-o zi, plimbindu-se printr-o livada, a vazut cazind un mar; i-a venit atunci ideea ca aceeasi cauza ar putea fi raspunzatoare de caderea marului si de miscarea Lunii care, in loc sa-si urmeze calea in linie dreapta, isi curbeaza orbita spre Pamint. Si-a supus imediat aceasta idee la proba calculului, dar, in lipsa cartilor, indus in eroare de date inselatoare, nu a obtinut un rezultat care sa-l satisfaca si a abandonat pentru multa vreme teoria care avea sa-i aduca gloria...

Newton a ramas pentru posteritate figura aproape divinizata a fondatorului pornind de la care se edifica stiinta, eliberata de orice ipoteza metafizica, instituita pe alianta dintre „Ratiune si Experiente“. Aceasta figura se regaseste in legenda care, in timpul vietii sale si cu concursul sau, s-a creat in jurul persoanei sale; ea impregneaza ritualul cercetarii pe care l-am mostenit noi; ea inspira organizarea sociala a stiintei pe care Newton si-a pus amprenta cind, ajuns la Londra, in culmea puterii, coplesit de onoruri, domneste asupra institutiei ca un adevarat monarh. La Cambridge in schimb, Newton traieste retras. Relatiile sale cu lumea savanta sint cit mai reduse cu putinta; citeva foarte rare aparitii la Royal Society; o corespondenta parcimonioasa cu citiva colegi; nici o carte pina in 1687 (data aparitiei Principiilor, care i-au fost literalmente smulse de Halley); nici o calatorie, nici in strainatate, nici macar in Anglia. Newton nu va trece niciodata de Londra, aflata foarte aproape de Cambridge.

El calatoreste in alt fel. Curiozitatea sa, care este insatiabila, face din el un explorator. Dar nazuintele sale tintesc mai departe de orizonturile marginite ale geografiei: ceea ce incearca el sa cuprinda este universul nemarginit al cunoasterii. E matematician si fizician, in modul fericit stiut. Dar, in intimitatea apartamentului sau de la Trinity College, el se deda cu aceeasi pasiune la alte ocupatii, care nu se conformeaza canoanelor stiintei pozitive pe care ne-a lasat-o mostenire. Teolog, vrea sa inscauneze credinta pe ratiune si se descopera eretic; exeget, incearca sa decripteze textele profetice cele mai obscure pentru a descifra pe viu Cuvintul lui Dumnezeu si desluseste in ele, foarte aproape, sfirsitul lumii; alchimist, isi incearca puterile pentru a regasi stravechea Traditie si contempla, in creuzetele pe care le pune la foc, fenomene materiale care il „fascineaza zilnic“, dar care nu-i ofera nici un adevar decisiv.


Contrapunct

Voluminoasele manuscrise care-i consemnau cercetarile au fost ingramadite de Newton, se zice, intr-un cufar mare cind, in 1696, a plecat din Cambridge la Londra, unde fusese chemat pentru a conduce Monetaria. Cind, treizeci de ani mai tirziu, in ajunul mortii, si-a ars documentele personale (spre marea disperare a viitorilor sai biografi), a crutat manuscrisele pe care nu voise sa le publice in timpul vietii, ca si cum, de dincolo de moarte, le lasa mostenire vreunui destinatar din viitor, capabil in sfirsit sa le aprecieze.

Cufarul lui Newton a fost pastrat mai mult de doua secole de descendentii familiei sale. Din el au fost extrase, de-a lungul anilor, mai multe articole stiintifice care, considerate acceptabile de mostenitorii fondatorului, au fost puse in circulatie si publicate. Restul a fost tinut secret. In 1936, cufarul a fost deschis, iar continutul sau oferit la vinzare. John Maynard Keynes a aflat de el si, spre stupoarea sa, a descoperit fata ascunsa a eroului fondator. El a socotit ca vede in omul ce pusese jaloanele stiintei moderne si inaugurase secolul Luminilor mostenitorul unei traditii esoterice care cobora in timp pina la babilonieni: primul dintre fizicieni fusese si „ultimul dintre magicieni“.

Fascinat de ceea ce descoperise, marele economist a cumparat o buna parte a manuscriselor din cufar pentru a le dona la Trinity College din Cambridge. Ceea ce nu a putut achizitiona el a fost dispersat, dar se afla, in general, in institutii publice. Istoricii au acces la aceste documente. Dar acest acces nu este usor si e limitat. Manuscrisele care fac parte din opera stiintifica a lui Newton si notele din tinerete care constituie premisele lor au fost, incetul cu incetul, editate. Imensele cercetari alchimice si teologice care l-au preocupat pe Newton in timpul anilor celor mai productivi din viata sa au facut obiectul mai multor lucrari interesante, care i-au determinat pe istorici sa nuanteze punctul de vedere al lui Keynes, fara a-i diminua caracterul scandalos. Voluminoasele manuscrise ce relateaza aceste cercetari tot nu au fost publicate inca.